Există o boală socială de care pare că suferim colectiv și care ne afectează tot mai mult capacitatea de a distinge normalitatea de excepție, valoarea de impostură și succesul autentic de spectacolul ieftin. I-aș spune, fără pretenții medicale, exagerare. O exagerare devenită aproape reflex național, care ne face să pierdem simțul proporțiilor, al măsurii, al ridicolului și, mai ales, al valorii.
În România, normalitatea nu mai impresionează. Trebuie să fie ceva extraordinar, senzațional, nemaivăzut, istoric, monumental sau fără precedent. Orice realizare, oricât de banală sau nesemnificativă ar fi, este prezentată drept o performanță excepțională. Nu mai contează standardul de referință, comparația cu ceilalți, rezultatul concret sau valoarea adăugată. Contează să ne declarăm cei mai buni. Dacă am obținut un rezultat mediocru, îl transformăm în succes istoric. Dacă am obținut unul bun, îl proclamăm mondial. Iar dacă nu avem niciun rezultat, inventăm un motiv de sărbătoare.
Fenomenul se manifestă peste tot, de la sport la economie, de la cultură la politică, de la televiziune la viața cotidiană. Un sportiv care obține un rezultat modest devine imediat legendă națională. O firmă care reușește să supraviețuiască într-o piață concurențială este prezentată drept model de succes economic. Un funcționar care își face treaba pentru care este plătit devine erou. Nu mai facem diferența între obligație și performanță, între normalitate și excelență. Am ridicat atât de mult ștacheta declarațiilor, încât realitatea a rămas undeva, mult sub ea.
Nici în ceea ce privește vedetele nu stăm mai bine. Am inventat o categorie socială pe care o numim VIP, în care notorietatea ține loc de valoare, iar expunerea mediatică ține loc de merit. Vedete de mucava, personaje devenite celebre prin scandaluri, exhibiționism, relații controversate sau prestații discutabile, sunt prezentate drept personalități ale societății. Prostituția de lux, transformată în subiect de divertisment, ajunge să fie confundată cu un stil de viață sofisticat. Nu mai contează ce ai realizat, ce știi, ce ai construit sau ce poți oferi societății. Important este să fii văzut, să apari, să vorbească lumea despre tine. Chiar și scandalul este o formă de capital.
În politică, lucrurile capătă proporții de-a dreptul grotești. Oameni fără cultură instituțională, fără exercițiul dialogului, fără eleganța minimă a comportamentului public, dar cu un tupeu și o aroganță greu de egalat, sunt prezentați drept elite. Confundăm funcția cu prestigiul, puterea cu autoritatea morală și accesul la bani publici cu succesul personal. Un politician poate să nu fi construit nimic în viața lui profesională, să nu aibă vreo performanță remarcabilă în afara partidului, dar, odată ajuns într-o funcție, începe să se comporte ca și cum ar fi descoperit el însuși democrația, economia și administrația publică. Iar în jurul lui se formează inevitabil un cor de admiratori, beneficiari și aplaudaci.
Am ajuns să confundăm aroganța cu forța de caracter, agresivitatea cu fermitatea, fanfaronada cu inteligența și lipsa bunului-simț cu personalitatea puternică. Omul educat, discret, competent, care își cunoaște limitele, pare uneori plictisitor. În schimb, cel care vorbește tare, întrerupe, jignește și se laudă fără măsură devine interesant. Modestia este interpretată drept slăbiciune, iar bunul-simț, drept lipsă de personalitate.
Nici presa nu scapă de această epidemie a exagerării. Aproape orice știre este breaking news. Orice declarație devine eveniment național, orice ceartă este scandal monstruos, orice întâmplare banală este prezentată drept dezvăluire incendiară. Trăim într-o permanentă stare de alertă mediatică, în care senzaționalul a înlocuit informația, iar emoția a luat locul rațiunii. Nu mai suntem informați, suntem ținuți într-o stare continuă de agitație.
În această lume răsturnată, mediocritatea este promovată drept geniu, lipsa de cultură drept autenticitate, iar vulgaritatea drept libertate de exprimare. Maneaua este ridicată la rang de muzică reprezentativă, fără să mai existe disponibilitatea de a discuta despre diferența dintre divertisment, gust personal și valoare artistică. Nu este vorba despre interzicerea unor preferințe sau despre impunerea unui canon cultural, ci despre dispariția criteriilor. Oricine are dreptul să asculte ce dorește, dar nu orice produs devine automat capodoperă doar pentru că are milioane de vizualizări.
Și aici ajungem la una dintre cauzele importante ale fenomenului: dispariția reperelor și a autorității valorii. Educația nu mai formează suficient spirit critic, cultura nu mai oferă întotdeauna modele, iar spațiul public este dominat de algoritmi care recompensează zgomotul, scandalul și reacția rapidă. Într-o asemenea competiție, omul care gândește, verifică și vorbește argumentat pornește cu un dezavantaj față de cel care strigă, provoacă și simplifică.
Exagerarea are și o componentă de compensare colectivă. Când nu avem suficiente realizări concrete cu care să ne mândrim, le umflăm pe cele existente. Când nu avem performanță, producem discurs despre performanță. Când nu avem elite, inventăm vedete. Când nu avem autoritate morală, ne mulțumim cu autoritatea funcției. Este mai simplu să declarăm că suntem excepționali decât să acceptăm că avem mult de recuperat.
Dar poate cel mai grav efect este că, în timp, ne pierdem capacitatea de a recunoaște valoarea autentică. Omul cu adevărat competent nu mai impresionează într-o societate în care toată lumea se declară expertă. Performanța reală este acoperită de zgomotul celor care își fac reclamă. Caracterul nu mai contează în fața imaginii, iar munca serioasă pierde teren în fața spectacolului.
Nu cred că trebuie să fim modești în mod artificial și nici să ne minimalizăm realizările. Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm de ele. Dar între mândrie și grandomanie există o diferență, după cum între recunoașterea unui succes și proclamarea lui drept fenomen mondial există o distanță pe care ar trebui să fim capabili să o măsurăm.
Poate că ar trebui să învățăm din nou câteva lucruri elementare: să apreciem fără să idolatrizăm, să criticăm fără să distrugem, să admirăm fără să ne pierdem discernământul și să acceptăm că nu orice om vizibil este valoros, nu orice om bogat este de succes, nu orice politician este om de stat și nu orice lucru care ne place este, prin asta, și valoros.
Pentru că nu este obligatoriu să fim cei mai buni la toate. Este suficient să devenim mai buni decât am fost ieri și să avem onestitatea de a recunoaște unde ne aflăm astăzi.
Altfel, riscăm să devenim o societate în care toată lumea este VIP, toate realizările sunt istorice, toate știrile sunt senzaționale, toți politicienii sunt lideri, toți cântăreții sunt artiști și toți impostorii sunt genii.
Iar când toată lumea este extraordinară, extraordinarul nu mai înseamnă absolut nimic.
