De multe ori m-am întrebat ce se întâmplă cu un om în momentul în care intră în politică și primește ceea ce, în orice societate normală, ar trebui să fie privit mai degrabă ca o povară decât ca un privilegiu: puterea de a decide asupra banului public, asupra instituțiilor, asupra unor oameni și, uneori, asupra unor destine. Teoretic, funcția publică ar trebui să-l oblige la mai multă responsabilitate, la mai multă disciplină morală, la mai multă modestie și la o conștiință permanentă a faptului că puterea pe care o exercită nu îi aparține. Practic, în România, după decenii în care politica a fost contaminată de clientelism, nepotism, sinecurism și trafic de influență, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva funcția politică a devenit pentru prea mulți exact contrariul: un loc în care omul nu mai este obligat să-și controleze instinctele, ci primește instrumentele prin care și le poate satisface.
Într-un asemenea sistem, în fiecare politician pare să locuiască, într-o măsură mai mare sau mai mică, un mic dictator. Nu neapărat dictatorul care își trimite adversarii la închisoare și își suspendă constituția, ci unul mult mai banal, mai discret și tocmai de aceea mai periculos: omul care, odată ajuns într-o poziție de putere, începe să creadă că funcția îi aparține, că instituția este teritoriul lui, că oamenii din jur trebuie să-i fie recunoscători, că resursele publice sunt disponibile pentru cei care îi sunt loiali și că regulile pot fi interpretate diferit în funcție de cine se află de partea cealaltă a ușii. Dictatura nu începe întotdeauna cu tancuri pe stradă. Uneori începe cu un telefon dat pentru o numire, cu o intervenție pentru un contract, cu o recomandare pentru o rudă, cu un „om de-al nostru” pus într-o funcție și cu convingerea că ceea ce faci este firesc, pentru că toți ceilalți fac la fel.
Aici cred că se află una dintre marile tragedii morale ale politicii românești: funcția publică a fost virusată într-o asemenea măsură încât puterea a ajuns să fie confundată cu proprietatea asupra statului. Politicianul spune că reprezintă interesele celor care l-au votat, dar, prea adesea, primul interes pe care îl apără este propriul său acces la putere, iar al doilea este conservarea rețelei de relații care îi permite să rămână acolo. Votul cetățeanului devine astfel, după alegeri, doar legitimitatea de intrare în sistem, nu și obligația morală de a servi comunitatea care i-a acordat-o.
Și atunci apare întrebarea pe care nu o mai putem evita: ce este, în fond, Dumnezeul unui asemenea politician? Dacă judecăm nu după discursuri, ci după comportament, răspunsul devine uneori dureros de simplu: banul și puterea. Banul pentru că el cumpără confort, influență, loialități și, uneori, liniștea celor care ar trebui să controleze; puterea pentru că ea produce la rândul ei bani, acces, protecție și posibilitatea de a construi în jurul propriei persoane o rețea de dependențe. Cele două se hrănesc reciproc. Banul cumpără influență, iar influența produce bani.
În această ecuație, traficul de influență nu este doar o faptă penală definită de Codul penal. El devine, atunci când fenomenul se generalizează, un adevărat mecanism informal de funcționare a sistemului. Funcția publică devine monedă de schimb. Un post este oferit celui care trebuie răsplătit, o sinecură este creată pentru cel care trebuie fidelizat, o rudă este împinsă într-o instituție, un apropiat este instalat într-un consiliu de administrație, iar accesul la decizia publică devine intermediere pentru accesul la resurse publice. Uneori, în loc să se spună direct „îți dau funcția pentru loialitate”, sistemul produce explicații administrative, concursuri, criterii și proceduri care dau aparența legalității unei decizii născute, de fapt, din cu totul alte criterii.
La fel se întâmplă și cu banii publici. Dacă un politician își construiește valoarea politică prin capacitatea de a „rezolva” contracte, de a facilita accesul unor oameni la instituții sau de a deschide uși care pentru cetățeanul obișnuit rămân închise, atunci el nu mai este un reprezentant al interesului public, ci devine un intermediar între puterea statului și grupurile care doresc să beneficieze de ea. Iar când această intermediere devine principala sa sursă de influență, politicianul ajunge să fie dependent de sistemul pe care îl întreține. Dacă mâine nu ar mai putea face trafic de influență, dacă nu ar mai putea numi, favoriza, intermedia, proteja sau direcționa resurse, ce ar mai rămâne din puterea lui?
Aceasta mi se pare una dintre întrebările cele mai incomode pe care le putem pune despre politica românească.
Pentru că un politician care nu poate produce nimic în afara relațiilor de influență este, în realitate, mult mai puțin puternic decât pare. El nu este puternic prin competență, prin caracter, prin idei sau prin capacitatea de a administra bine, ci prin accesul la mecanismele prin care poate recompensa și pedepsi. Își construiește astfel propria mică lume de dependențe: un om numit într-o funcție îi datorează ceva, un om care a primit un contract trebuie să răspundă într-un fel, un altul care a fost protejat devine recunoscător, iar altul care a fost îndepărtat înțelege că puterea nu trebuie contrazisă. În timp, în jurul politicianului se formează nu o echipă de profesioniști, ci o rețea de oameni care au interese comune.
Iar o rețea de interese poate fi mult mai rezistentă decât o doctrină politică.
De aceea, cred că problema României nu este doar aceea că avem politicieni corupți sau lipsiți de moralitate. Problema mai profundă este că am construit, în anumite zone ale statului, mecanisme care îi recompensează pe cei care se comportă astfel. Un sistem sănătos îl face pe politician dependent de rezultate, de lege, de instituții și, în ultimă instanță, de cetățean. Un sistem bolnav îl face dependent de partid, de rețeaua de interese, de cei care îi finanțează ascensiunea și de oamenii pe care îi poate instala în funcții. În primul sistem, competența este capital. În cel de-al doilea, loialitatea.
Aici apare adevărata problemă morală a statului.
Pentru că statul nu este o abstracțiune. Statul suntem noi, dar este și suma instituțiilor, a regulilor și, mai ales, a oamenilor care iau decizii în numele nostru. Dacă la vârful său ajung oameni pentru care interesul personal, partidul, grupul de interese și accesul la resurse sunt mai importante decât interesul public, atunci statul nu poate rămâne moralmente neutru. Deciziile acelor oameni se transformă în legi, în ordonanțe, în numiri, în bugete, în contracte, în reorganizări de instituții și în reguli care ajung să ne afecteze viața de zi cu zi.
Cu alte cuvinte, imoralitatea de la vârful statului nu rămâne niciodată doar imoralitatea unor indivizi. Ea se instituționalizează.
Un ministru care acceptă nepotismul nu produce doar o nedreptate față de câțiva candidați. El transmite întregii administrații ideea că meritul este negociabil. Un politician care folosește funcția pentru a recompensa fidelitatea nu produce doar o sinecură. El transmite funcționarilor că loialitatea față de persoană poate fi mai importantă decât loialitatea față de lege. Un om politic care intervine pentru accesul preferențial la banul public nu produce doar un avantaj economic pentru cineva. El modifică însăși percepția societății asupra corectitudinii: îi învață pe cei care privesc că regulile sunt pentru naivi și că adevărata competență este să ai omul potrivit la telefonul potrivit.
Așa se naște cinismul social.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai grave efecte ale corupției: nu banii furați sau risipiți, oricât de importanți ar fi, ci distrugerea treptată a credinței că poți reuși prin muncă, competență și caracter. În momentul în care un tânăr vede că promovarea nu depinde de ceea ce știe, ci de cine îl recomandă, că accesul la o funcție nu depinde de valoare, ci de apartenență, că un contract public poate fi obținut mai ușor prin relații decât prin competitivitate și că legea poate deveni elastică pentru cei conectați la putere, el învață o lecție devastatoare: nu trebuie să fii mai bun, trebuie să fii mai aproape de cel care decide.
Iar o societate care învață această lecție generație după generație ajunge să producă exact oamenii de care sistemul are nevoie pentru a se reproduce.
De aceea, nu mă mai surprinde atât de mult faptul că anumite instituții funcționează prost. Mă preocupă mai mult faptul că, uneori, ele funcționează exact atât cât este nevoie pentru ca sistemul să poată continua. Există legi, proceduri, controale, concursuri, declarații de integritate, instituții de control și mecanisme juridice, dar între litera lor și realitatea administrativă se poate instala o distanță uriașă. Iar în această distanță trăiește micul dictator din fiecare politician: omul care știe că puterea reală nu stă întotdeauna în ceea ce scrie legea, ci în capacitatea de a influența cine o aplică, când o aplică și cui i se aplică.
Am ajuns astfel într-un paradox care mă neliniștește mai mult decât orice scandal politic de moment: vrem un stat moral, dar acceptăm prea ușor mecanisme politice care îi selectează pe cei care vor administra acest stat după criterii care nu au nimic de-a face cu moralitatea. Vrem instituții independente, dar tolerăm numiri făcute pentru loialitate. Vrem administrație profesionistă, dar acceptăm sinecuri. Vrem competiție economică, dar tolerăm intervenția politică în distribuirea resurselor. Vrem justiție, dar ne revoltăm doar atunci când decizia ne lovește pe noi sau pe cei pe care îi simpatizăm.
Și atunci trebuie să ne punem o întrebare mult mai profundă decât „cine este politicianul corupt?”. Întrebarea este: ce fel de stat poate construi o societate care tolerează suficient de mult timp astfel de mecanisme?
Pentru că statul nu poate fi mai moral decât mecanismele prin care își selectează oamenii, iar instituțiile nu pot fi mai independente decât sunt oamenii care le apără independența. Putem schimba partide, guverne și președinți, putem schimba discursurile și chiar denumirile instituțiilor, dar dacă păstrăm aceeași cultură a recompensei politice, aceeași obsesie pentru funcție și aceeași idee că puterea trebuie convertită în avantaje pentru grup, vom schimba decorul fără să schimbăm piesa.
Poate că adevărata reformă a statului nu începe, așadar, cu o nouă lozincă politică și nici cu promisiunea unui alt partid, ci cu distrugerea mecanismului prin care funcția publică devine proprietate privată. Cât timp un politician poate transforma influența în funcții, funcțiile în loialități, loialitățile în contracte și contractele în bani și putere, sistemul va produce mereu alți politicieni asemenea lui.
Iar micul dictator va continua să locuiască în ei, nu pentru că s-ar fi născut dictatori, ci pentru că noi am construit un sistem în care tentația de a deveni unul poate fi răsplătită.
