Are dreptate și sunt total de acord cu ministru Pâslaru când declara: „Ilie Bolojan este foarte incomod. Pentru că agenda lui Bolojan nu este îmbogățirea bogaților și a politicienilor corupți, ci tocmai eliminarea privilegiilor și sinecurilor și reformarea din temelie a statului român.
Așa că instanțele au hotărât, în timp record pentru justiția din România, împotriva deciziilor adoptate democratic de Congresul PNL. Dominic Fritz este, la rândul său, foarte incomod, pentru că împărtășește aceeași viziune reformatoare pentru România. Așa că instanțele au decis că legea nu mai dispune doar pentru viitor, ci și pentru trecut. Practic, pentru a elimina un oponent politic, se inventează principii juridice care frizează absurdul. Însă aceste bătălii nu sunt bătăliile personale ale lui Ilie Bolojan sau ale lui Dominic Fritz. În aceste bătălii se joacă tocmai viitorul României: un viitor care fie ne va păstra pe drumul spre modernizare, fie ne va arunca înapoi spre hoție și minciună. Pentru viitorul României ne luptăm astăzi, alături de toți oamenii de bună credință, care încă mai dau țării noastre o șansă”.
Pentru că ceea ce se întâmplă astăzi în societatea românească este, poate mai evident decât oricând în ultimii 36 de ani, demonstrația concretă a modului în care a fost construit, consolidat și apărat sistemul de putere de după 1989, iar ceea ce până acum era discutat mai ales în termenii abstracți ai „sistemului”, „statului paralel”, „băieților deștepți”, „clientelei politice” sau „rețelelor de interese” începe să fie văzut direct de cetățean, fără perdeaua de fum a discursului politic, pentru că mecanismele de protecție ale privilegiilor au devenit atât de evidente, iar confruntarea pentru menținerea lor atât de brutală, încât este din ce în ce mai greu să mai pretinzi că în România problema este doar o dispută obișnuită între partide și oameni politici.
În opinia mea, ceea ce numim astăzi „sistem” și, în parte, ceea ce a fost denumit „stat paralel” reprezintă consecința unei construcții politice începute imediat după Revoluție și asociate în primul rând cu Ion Iliescu și cu acea categorie de comuniști care s-au reconfigurat rapid în revoluționari, democrați, social-democrați sau anticomuniști, fără ca această schimbare de identitate politică să fie însoțită și de o ruptură reală cu structurile, oamenii, reflexele și mecanismele de putere ale vechiului regim, pentru că, în loc ca aparatul represiv comunist să fie supus unei adevărate rupturi instituționale, profesionale și morale, o parte importantă a lui a fost pur și simplu metamorfozată și transferată în instituțiile noului stat democratic.
Securitatea, Miliția, trupele antitero din cadrul Securității, Procuratura, Judecătoriile și Tribunalele au fost transformate, instituțional și formal, în SRI, Poliție, Jandarmerie, Parchete și instanțe de judecată, ceea ce era inevitabil într-un stat care trebuia să-și construiască instituțiile după căderea comunismului, însă problema fundamentală a fost că o parte importantă a personalului format în vechile structuri, inclusiv oameni instruiți în școlile de Securitate și Miliție sau în facultățile de drept ale regimului comunist, a fost păstrată, reconfirmată și promovată în noul sistem, indiferent, în prea multe cazuri, de modul în care își exercitaseră anterior atribuțiile și de raportarea lor la drepturile și libertățile cetățeanului, iar odată cu oamenii au fost transferate și reflexele instituționale, cultura obedienței față de autoritate, concepția potrivit căreia instituția este mai importantă decât cetățeanul și, mai ales, disponibilitatea de a răspunde favorabil celui care deține puterea politică.
Aici se află una dintre marile probleme ale tranziției românești, pentru că nu este suficient să schimbi denumirea unei instituții, uniforma unui funcționar sau titulatura unei structuri pentru ca mentalitatea profesională a oamenilor din interiorul ei să devină democratică, iar dacă oamenii formați într-un sistem autoritar sunt păstrați în funcții de autoritate fără o evaluare serioasă a trecutului lor profesional și fără o schimbare profundă a mecanismelor de selecție, promovare și responsabilizare, există riscul ca vechea cultură instituțională să supraviețuiască sub o nouă formă, adaptându-se foarte bine la noul limbaj democratic.
Mai mult, noul sistem politic le-a oferit acestor structuri ceva ce avea să le consolideze definitiv loialitatea: privilegii materiale și profesionale considerabile, salarii foarte mari în raport cu societatea, stabilitate profesională, indemnizații, funcții și, ulterior, pensii speciale, construind astfel o relație de dependență și fidelitate care nu mai trebuia exprimată prin ordine politice directe, pentru că era suficient ca beneficiarul să înțeleagă cine îi garantează poziția, veniturile și statutul social pentru ca interesul personal să devină, treptat, compatibil cu interesul celui care controlează sistemul.
Și aici apare întrebarea fundamentală: cum poate deveni complet obiectiv și independent față de puterea politică un om căruia aceeași putere, în loc să-i verifice trecutul, să-l îndepărteze din sistem sau să-l oblige să-și câștige existența în mediul privat, i-a reconfirmat funcția, i-a garantat cariera, i-a crescut veniturile și, în final, i-a asigurat privilegii pe care majoritatea cetățenilor nu le au? Nu spun că un asemenea om este automat lipsit de profesionalism sau de conștiință, dar este evident că un sistem construit pe asemenea relații produce vulnerabilități instituționale enorme și creează premisele unei obediențe de lungă durată față de puterea care distribuie privilegiile.
A doua operațiune majoră prin care s-a construit ceea ce astăzi numim „sistem” a fost dezvoltarea sinecurismului politic, pentru că noua clasă politică nu a renunțat la controlul asupra unei mari părți a economiei și a resurselor publice, ci a folosit tocmai această proprietate și putere economică a statului pentru a-și construi propria rețea de dependențe, păstrând sub control politic companii, instituții, autorități, agenții, consilii de administrație, structuri administrative și fluxuri financiare importante, ceea ce a permis transformarea resursei publice într-un instrument de recompensare a loialității politice.
Așa s-a dezvoltat sinecurismul, iar sinecurismul a devenit în timp mult mai mult decât o simplă practică de a recompensa un om politic sau un client de partid cu o funcție bine plătită, pentru că, prin multiplicarea funcțiilor, consiliilor de administrație, indemnizațiilor, contractelor, numirilor și avantajelor instituționale, s-a format o adevărată categorie socială dependentă de bugetul public și interesată în conservarea mecanismului care îi produce veniturile.
Prin intermediul sinecurilor politice și al sinecuriștilor, clasa politică, în special PSD, și-a extins influența asupra administrației publice, companiilor de stat, instituțiilor și, în timp, asupra unor zone esențiale ale sistemului judiciar și constituțional, iar problema gravă nu este doar faptul că oamenii politici și-au numit apropiații în diverse funcții, ci faptul că, după suficiente decenii de funcționare, această rețea a devenit atât de extinsă și de puternică încât sinecuriștii au încetat să mai fie simple instrumente ale clasei politice și au devenit, la rândul lor, o categorie capabilă să exercite presiune asupra politicienilor.
Aceasta este transformarea esențială pe care trebuie să o înțelegem dacă vrem să înțelegem ceea ce se întâmplă astăzi: politicianul care își construiește puterea prin distribuirea resurselor publice ajunge, în timp, dependent de oamenii cărora le-a distribuit aceste resurse, pentru că aceștia devin suficient de numeroși, suficient de bine organizați și suficient de conectați la instituții pentru a putea influența chiar politica pe care inițial o serveau.
Astfel, sinecuristul creat de politician ajunge să controleze politicianul, iar clasa politică devine, treptat, reprezentantul intereselor unei caste de beneficiari ai statului, nu pentru că fiecare politician ar fi personal dependent de fiecare sinecurist, ci pentru că supraviețuirea politică a unei întregi structuri depinde de conservarea mecanismului prin care resursele publice sunt transformate în funcții, venituri, privilegii și influență.
Din această perspectivă trebuie înțeleasă și amploarea conflictului actual, pentru că nu mai asistăm doar la o dispută politică obișnuită între partide, între doctrine sau între oameni care se luptă pentru funcții, ci la o confruntare mult mai profundă între cei care încearcă să modifice mecanismele prin care este administrată și distribuită resursa publică și cei care, de-a lungul ultimelor decenii, și-au construit întreaga existență profesională, economică și socială în jurul acestor mecanisme, iar aceasta este, în opinia mea, esența conflictului dintre Bolojan și USR, pe de o parte, și PSD, împreună cu o parte importantă din PNL și UDMR, pe de altă parte, în măsura în care aceste formațiuni și oamenii care le reprezintă au ajuns să fie principalii apărători politici ai intereselor unei structuri sinecuriste care depinde de menținerea actualului sistem de privilegii, funcții, indemnizații, contracte și acces preferențial la resursele publice.
De aceea, confruntarea nu trebuie redusă la diferențele de viziune dintre Bolojan, USR, PSD, PNL sau UDMR, pentru că, dincolo de discursul politic și de interesele electorale imediate ale partidelor, se află o dispută mult mai importantă privind însăși arhitectura statului și modul în care acesta își utilizează resursele, iar miza reală este dacă statul va continua să funcționeze ca un mecanism prin care o categorie privilegiată își conservă pozițiile și veniturile sau dacă resursa publică va fi administrată după criterii de eficiență, competență, necesitate și interes public.
În această logică trebuie înțeles și motivul pentru care reacția împotriva lui Bolojan și a miniștrilor USR este atât de puternică: nu pentru că aceștia ar fi pur și simplu adversari politici ai PSD, PNL sau UDMR, ci pentru că au început să pună sub semnul întrebării mecanismele prin care o parte a clientelei politice și administrative își extrage privilegiile din bugetul public, iar atunci când cineva începe să se atingă de aceste mecanisme, conflictul încetează să mai fie unul doctrinar și devine o luptă directă pentru supraviețuirea unui sistem de interese.
De aceea, ceea ce se întâmplă acum trebuie privit cu mult mai multă atenție decât o simplă criză politică, pentru că, în spatele conflictului dintre partide și al declarațiilor publice, se desfășoară o confruntare pentru controlul resursei publice: pe de o parte sunt cei care vor să reducă privilegiile, să eficientizeze administrația, să limiteze sinecurile și să închidă canalele prin care banii publici ajung către clientele politice, iar de cealaltă parte sunt cei pentru care existența acestor canale reprezintă însăși baza puterii, veniturilor și influenței lor.
În fond, aceasta este esența disputei actuale: nu se luptă doar două viziuni politice asupra României, ci două concepții despre stat — statul ca instrument în serviciul cetățeanului și statul ca sursă de privilegii pentru cei conectați la putere.
Dușmanii reali ai sinecuriștilor nu sunt oamenii obișnuiți care critică privilegiile, ci cei care au acces la mecanismele prin care privilegiile pot fi eliminate, diminuate sau controlate, iar de aceea Bolojan și miniștrii USR au devenit o problemă mult mai mare decât ar fi putut fi orice discurs critic despre sistem, pentru că aceștia nu s-au limitat la a vorbi despre risipa bugetară, despre privilegiile instituționale sau despre reforma statului, ci au început să umble efectiv la mecanismele prin care banii publici sunt distribuiți și administrați.
Aici se află, în opinia mea, explicația pentru intensitatea reacției împotriva lui Bolojan, Fritz și a miniștrilor USR, pentru că aceștia au făcut o greșeală politică uriașă din perspectiva sistemului pe care încearcă să-l reformeze: au aprins lumina.
Au făcut vizibile mecanisme care funcționaseră ani de zile în relativă obscuritate, au pus în discuție venituri, privilegii, structuri, cheltuieli, numiri și mecanisme administrative pe care societatea le acceptase până atunci fie din neputință, fie din lipsă de informație, fie pentru că nimeni nu avusese suficientă voință politică să le pună simultan sub lupă.
Cât timp asemenea lucruri se discutau doar în culise, între jurnaliști, politicieni, funcționari și oameni care cunoșteau administrația din interior, sistemul putea supraviețui fără să fie perceput în integralitatea lui de către cetățean, însă în momentul în care mecanismele sunt expuse public, iar oamenilor li se arată concret cât costă anumite privilegii, cum sunt distribuite anumite funcții și unde ajung anumite resurse, conflictul devine inevitabil, pentru că cetățeanul începe să compare ceea ce primește el de la stat cu ceea ce primesc cei conectați la stat.
De aceea, Grindeanu, Olguța, Manda, Simion și alți politicieni care se poziționează împotriva reformelor nu trebuie priviți doar prin prisma persoanelor lor, ci și prin prisma rolului politic pe care îl joacă în această confruntare, pentru că, în măsura în care politica lor apără conservarea mecanismelor de distribuire a privilegiilor, ei devin reprezentanții unei structuri sociale și instituționale mult mai largi decât propriile partide sau propriile cariere.
Ei sunt, în această interpretare, reprezentanții politici ai unei caste care are nevoie de protecție, iar obligația lor politică este să apere mecanismele de care depinde propria lor poziție în sistem.
De aici rezultă și caracterul aproape disproporționat al reacției împotriva celor care încearcă să modifice sistemul, pentru că, atunci când sunt amenințate privilegii care au fost considerate normale timp de decenii, reacția nu mai este una strict politică, ci devine o reacție de autoprotecție a unei întregi rețele de interese.
Iar ceea ce vedem acum este tocmai această reacție.
Atacul împotriva lui Bolojan, care a ajuns până la implozia propriului guvern, trebuie privit și prin această perspectivă, pentru că eliminarea sau marginalizarea lui Bolojan și a miniștrilor USR nu ar însemna doar o schimbare de oameni în Guvern, ci ar putea însemna oprirea procesului prin care mecanismele de cheltuire și distribuire a banului public au început să fie expuse și controlate.
De aceea disperarea este atât de mare și de aceea se activează toate mecanismele politice, administrative și instituționale disponibile pentru înlăturarea celor care deranjează echilibrul existent.
Pentru că problema nu mai este doar cine conduce Guvernul.
Problema este cine controlează resursa publică și cine decide cine beneficiază de ea.
Iar dacă această confruntare se va desfășura în continuare cu aceeași intensitate, există riscul ca bruma de stat de drept și puțina încredere democratică rămase în societate să fie sacrificate pentru conservarea unor privilegii de care beneficiază câteva mii de oameni, în timp ce costul este suportat de milioane de cetățeni.
În acest context, cred că devine din ce în ce mai greu de susținut ideea că problema României este doar corupția unor politicieni individuali, pentru că avem de-a face cu ceva mult mai profund: un mecanism instituționalizat de producere și conservare a privilegiului public, alimentat de bani publici și apărat prin relații politice, administrative și instituționale construite în decenii.
Acesta este sistemul.
Și tocmai aici trebuie să înțelegem și ceea ce s-a numit „stat paralel”: nu neapărat o structură secretă care funcționează în afara statului, ci o structură de interese care funcționează în interiorul statului, folosindu-se de instituțiile statului, de resursele statului și de autoritatea statului pentru a-și conserva propria putere.
De aceea, termenul de «stat paralel» este, în fond, impropriu, pentru că această structură de interese nu funcționează în afara statului și nici în paralel cu acesta, ci s-a construit în interiorul lui, folosindu-i instituțiile, resursele, autoritatea și mecanismele de decizie, iar în multe situații a ajuns să se confunde chiar cu statul însuși, până în punctul în care devine aproape imposibil să mai separi instituția publică de rețeaua de interese care o controlează și să mai stabilești unde se termină autoritatea legitimă a statului și unde începe puterea informală a celor care au transformat funcția publică și resursa bugetară în instrumente de conservare a propriilor privilegii. Este acea parte a statului care a devenit suficient de puternică încât să folosească instituțiile publice pentru conservarea propriilor interese, iar atunci când instituțiile sunt folosite pentru protejarea privilegiilor unei caste, democrația devine doar forma juridică a unui mecanism care funcționează după alte reguli.
Aici se află și explicația pentru care discursul despre democrație și proeuropenism nu mai este suficient pentru a convinge cetățeanul, pentru că oamenii nu mai judecă statul după declarațiile politicienilor, ci după efectele concrete pe care le văd asupra propriei vieți, iar dacă li se spune că România este o democrație europeană, dar văd simultan pensii speciale, salarii exorbitante în anumite structuri, funcții multiple, consilii de administrație transformate în surse de venit, administrație supradimensionată, instituții politizate și o clasă privilegiată conectată permanent la bugetul public, diferența dintre discurs și realitate devine imposibil de ignorat.
În opinia mea, adevărata miză a momentului actual este tocmai această ruptură dintre ceea ce statul spune despre el însuși și ceea ce statul face în realitate.
Iar ceea ce vedem acum poate reprezenta momentul în care cetățeanul a început să înțeleagă mecanismul, nu doar efectele lui.
A început să înțeleagă că banii publici nu dispar pur și simplu într-o gaură neagră, ci sunt distribuiți prin mecanisme administrative, politice și instituționale către categorii care au reușit să-și construiască privilegii și să le apere prin intermediul sistemului.
De aceea, România are nevoie de o schimbare radicală a regulilor, nu doar de o schimbare de guvern sau de partid, pentru că fără eliminarea sinecurismului, a nepotismului, a clientelismului și a mecanismelor prin care funcția publică este transformată în sursă de venit privat, orice schimbare politică va rămâne superficială.
Avem nevoie de o reformă reală a administrației, care să pornească de la dimensionarea corectă a necesarului de personal și de structuri în funcție de volumul real de activitate și de obiectivele instituției, de criterii meritocratice și transparente pentru ocuparea și promovarea în funcțiile publice, de profesionalizarea consiliilor de administrație, de eliminarea cumulurilor nejustificate de venituri și indemnizații, de restructurarea instituțiilor și structurilor care nu-și mai justifică existența, de comasarea UAT-urilor care nu mai au capacitatea financiară și administrativă de a funcționa, de o reformă reală a sistemului de pensii speciale și, mai ales, de separarea definitivă a carierei profesionale de apartenența politică, astfel încât nivelul veniturilor și al recompenselor să nu mai fie stabilit arbitrar, în funcție de relații, influență sau obediență politică, ci în funcție de competență, responsabilitate, dificultatea și importanța funcției și, în mod esențial, de aportul concret al fiecărui om la realizarea indicatorilor de performanță ai instituției și ai domeniului în care lucrează, pentru că într-un stat modern nu este suficient să ocupi o funcție, trebuie să poți demonstra, prin rezultate măsurabile, că valoarea pe care o primești din bugetul public este justificată de valoarea pe care o aduci societății.
Problema este că exact cei care ar trebui să adopte aceste reforme sunt, în multe cazuri, beneficiarii sistemului pe care reforma ar trebui să-l desființeze.
Și aici ajungem la cea mai gravă dintre toate concluziile: dacă Parlamentul, administrația, instituțiile de control și celelalte autorități publice sunt suficient de dependente de sistem pentru a nu mai avea capacitatea de a-l reforma, atunci România nu mai are doar o problemă de guvernare, ci o problemă profundă de funcționare a statului.
De aceea, dacă vrem să scăpăm de sinecurism, nepotism și de drenarea banului public către o castă privilegiată, nu este suficient să schimbăm câțiva oameni și nici să organizăm încă o rundă de alegeri, pentru că sistemul se va adapta și îi va absorbi pe cei noi, așa cum i-a absorbit pe foarte mulți dintre cei care au intrat în politică după 1989.
Este nevoie de o adevărată revoluție a regulilor statului, în care funcția publică să înceteze să mai fie recompensă politică, banul public să înceteze să mai fie instrument de fidelizare, iar instituțiile statului să redevină ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: instrumente aflate în serviciul cetățeanului, nu mecanisme prin care o castă de oameni își conservă privilegiile.
Pentru că, în definitiv, aceasta este întrebarea fundamentală pe care România trebuie să și-o pună acum: cine controlează statul și în interesul cui este folosit banul public?
Iar dacă răspunsul real este că statul este controlat de o rețea de sinecuriști, clienți politici și beneficiari ai privilegiilor publice, atunci avem obligația să spunem lucrurilor pe nume și să recunoaștem că problema României nu mai este doar corupția, ci existența unui mecanism instituționalizat de conservare a privilegiului, care a devenit suficient de puternic încât să-și apere singur existența și să considere orice încercare de reformare o amenințare existențială.
Asta este ceea ce se vede astăzi.
Nu mai este nevoie de explicații sofisticate.
Sistemul se apără singur.
