Binele public – cea mai rentabilă afacere a impostorilor.
Puține expresii au fost atât de abuzate în istorie precum sintagma „binele public”. De fiecare dată când un politician începe să vorbească solemn despre binele colectiv, primul impuls ar trebui să fie să-ți verifici portofelul. Experiența ultimului secol arată că, de regulă, cine invocă obsesiv binele tuturor pregătește, în realitate, binele propriu.
Socialismul marxist și comunismul și-au construit legitimitatea pe această idee. Individul nu mai conta decât în măsura în care servea colectivului. Proprietatea privată devenea suspectă, inițiativa personală era privită ca o deviație burgheză, iar succesul individual trebuia ținut sub control pentru a nu deranja egalitatea… în sărăcie.
Karl Marx scria în Critica Programului de la Gotha: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi.” O formulă seducătoare la nivel moral, dar care, aplicată politic, a sfârșit prin a recompensa nu performanța, ci obediența. În practică, „nevoile” au fost evaluate de partid, iar „capacitățile” au devenit direct proporționale cu carnetul de membru.
Rezultatul? Nu cultul excelenței, ci cultul mediocrității. Nu competiția, ci uniformizarea. Nu meritocrația, ci promovarea celui suficient de docil încât să nu pună întrebări.
Friedrich Hayek avertiza că „cu cât statul planifică mai mult, cu atât devine mai dificilă planificarea pentru individ.” Iar Ludwig von Mises demonstra că, fără proprietate privată și fără mecanismul prețurilor, economia își pierde busola. Istoria le-a dat, în mare măsură, dreptate. Nicio economie planificată nu a reușit să producă prosperitatea și inovația generate de concurența liberă.
În democrațiile liberale, accentul s-a mutat asupra libertății individului. Nu pentru că egoismul ar fi devenit o virtute, ci pentru că omul este cel mai motivat să creeze, să muncească și să inoveze atunci când beneficiază el însuși de rezultatul muncii sale. Adam Smith observa că nu bunăvoința măcelarului, a berarului sau a brutarului ne pune pâinea pe masă, ci interesul lor legitim de a-și câștiga existența.
Paradoxul este fascinant: urmărindu-și interesul personal în limitele legii și ale concurenței, milioane de oameni ajung să producă prosperitate pentru întreaga societate. Binele public apare astfel ca efect al libertății, nu al constrângerii.
România postcomunistă n-a reușit însă să rupă complet cordonul ombilical cu reflexele vechiului regim.
După 36 de ani de la Revoluție, statul continuă să funcționeze, în multe privințe, după aceeași logică. Administrația publică este încă infestată de sinecuri, nepotism și promovări dictate de loialitatea politică, nu de competență. Concurența este adesea mimată, concursurile sunt, uneori, simple decoruri, iar meritocrația rămâne un slogan bun pentru discursuri festive.
Ironia este monumentală.
Cei care predică zilnic „binele public” formează, de multe ori, una dintre cele mai prospere categorii sociale. Ei locuiesc în vile, circulă cu mașini luxoase, își angajează rudele prin instituții și descoperă, cu o emoție aproape religioasă, grija pentru omul simplu exact în preajma campaniilor electorale.
Proletarul a rămas, pentru ei, ceea ce era și în manualele comuniste: un personaj util în discurs și indispensabil la vot.
În realitate, nu reprezintă decât decorul.
George Orwell surprindea perfect această ipocrizie în Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele.” Este, probabil, cea mai scurtă definiție a egalității practicate de toate oligarhiile care vorbesc neîncetat despre popor.
Aici apare marea cacealma.
Se vorbește despre solidaritate, dar se practică privilegiul.
Se invocă interesul național, dar se urmărește interesul clientelei.
Se condamnă îmbogățirea altora, în timp ce averile proprii cresc cu o sănătoasă regularitate.
Iar când cineva îndrăznește să vorbească despre competență, concurență sau responsabilitate individuală, este imediat acuzat că nu înțelege „binele public”.
În fond, adevărata miză nu este alegerea dintre binele public și binele personal.
O societate sănătoasă le împacă pe amândouă. Statul trebuie să protejeze interesul general, dar fără a sufoca libertatea individului. Prosperitatea nu apare prin decret și nici prin lozinci, ci prin muncă, libertate economică, competiție și respect pentru merit.
Poate că ar trebui să privim cu mai multă suspiciune pe oricine începe un discurs cu expresia „facem asta pentru binele poporului” sau „pentru binele cetatenilor”. Istoria ne învață că, de foarte multe ori, imediat după această propoziție urmează nota de plată. Și, culmea, niciodată nu o achită cei care au ținut discursul.
Istoria are însă un obicei enervant pentru ideologi: nu ține cont de propagandă.
În 1945, Germania era un morman de ruine. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, cele două Germanii ofereau unul dintre cele mai spectaculoase experimente economice și sociale din istoria omenirii. Același popor, aceeași limbă, aceeași cultură, același nivel de educație. Singura diferență era sistemul politic și economic.
Germania Federală a mizat pe economia de piață, proprietatea privată și concurență. Germania Democrată – paradoxal numită „democrată” – a mizat pe planificare centralizată, partid unic și controlul statului asupra economiei. Rezultatul l-a văzut întreaga lume. Zidul Berlinului n-a fost construit pentru a-i împiedica pe vest-germani să fugă în Est, ci exact invers.
La fel s-a întâmplat și în Peninsula Coreeană. În 1953, Nordul și Sudul plecau de la un nivel comparabil de dezvoltare. Astăzi, Coreea de Sud produce giganți precum Samsung, Hyundai sau LG și este una dintre cele mai inovatoare economii ale lumii. Coreea de Nord produce parade militare, cultul personalității și statistici imposibil de verificat.
Niciun gard de sârmă ghimpată din lume n-a fost construit pentru a opri oamenii să fugă din capitalism în comunism. În schimb, comunismul a avut nevoie de ziduri, turnuri de pază, câini, grăniceri și ordine de a se trage în propriii cetățeni. Dacă un sistem are nevoie să-și împiedice oamenii să plece, probabil problema nu este la oameni.
Margaret Thatcher sintetiza admirabil diferența dintre cele două modele: „Problema socialismului este că, la un moment dat, rămâne fără banii altora.” Formula este sarcastică, dar surprinde un adevăr economic simplu: orice sistem care produce mai puțină bogăție decât consumă ajunge inevitabil în criză.
Milton Friedman mergea și mai departe: „O societate care pune egalitatea înaintea libertății nu va avea nici una, nici cealaltă. O societate care pune libertatea pe primul loc va obține, într-o măsură importantă, și libertate, și egalitate.” Nu pentru că piața ar fi perfectă, ci pentru că libertatea creează oportunități pe care planificarea centralizată nu le poate anticipa.
În România comunistă, egalitatea era aproape perfectă. Toți eram egali în fața frigului, a întunericului, a cozilor și a lipsurilor. Existau însă și atunci oameni „mai egali decât alții”: nomenclatura. Pentru partid existau magazine speciale, vile speciale, spitale speciale, benzină specială și vacanțe speciale. Egalitatea se termina exact acolo unde începea carnetul roșu.
Astăzi nu mai există carnet de partid obligatoriu. În schimb, există carnetul relațiilor. Funcția se obține prea des prin recomandare, concursul este uneori doar decor, iar competența devine un inconvenient. S-a schimbat decorul, dar o parte din piesă pare aceeași.
De aceea este atât de amuzant – sau tragic – să auzi politicieni vorbind solemn despre „binele public sau cetățenesc”. Ei folosesc această expresie asemenea unui magician care flutură o batistă colorată în fața publicului. Toți urmăresc batista. Între timp, portofelul dispare.
În realitate, binele public nu este opusul binelui personal. Dimpotrivă. O societate prosperă apare atunci când milioane de oameni sunt liberi să învețe, să muncească, să investească, să creeze și să concureze cinstit. Din suma acestor interese legitime se naște prosperitatea colectivă.
Statul are un rol esențial: să garanteze legea, concurența loială, protecția drepturilor și egalitatea de șanse. Dar când începe să decidă cine merită să prospere și cine nu, când înlocuiește competiția cu clientelismul și meritul cu obediența, nu mai produce bine public. Produce privilegii.
Poate că adevărata definiție a imposturii politice este aceasta: politicianul care îți vorbește o oră despre sacrificiul pe care trebuie să-l facă poporul, după care pleacă acasă cu șofer, vilă de protocol și pensie specială. E, cumva, un tablou abstract?
Iar dacă insistă prea mult asupra binelui public, este înțelept să verifici din nou portofelul. Istoria arată că exact atunci începe nota de plată.
Epilog: Două concepții despre om
În esență, confruntarea nu este între stânga și dreapta, nici între socialism și capitalism. Ea este între două concepții despre natura umană.
Prima spune că omul trebuie condus. Că statul știe mai bine decât individul ce este bine pentru el. Că libertatea este periculoasă și trebuie administrată cu porția. Că egalitatea trebuie obținută chiar și cu prețul sacrificării meritului.
A doua spune exact contrariul: că omul este capabil să-și construiască propriul destin dacă beneficiază de libertate, proprietate, educație și un stat care aplică legea în mod egal tuturor.
Prima produce dependență. A doua produce responsabilitate.
Prima creează supuși. A doua formează cetățeni.
Prima promite prosperitate prin redistribuire. A doua o creează prin muncă, investiții, concurență și inovație.
De aceea, adevărata fraudă intelectuală nu este să vorbești despre binele public. Acesta există și trebuie urmărit. Frauda începe atunci când cineva pretinde că binele public poate fi obținut prin sacrificarea libertății individului sau prin distrugerea inițiativei personale.
Istoria a pronunțat deja verdictul. Nu economiștii, nu filozofii și nici politicienii.
Oamenii.
Ei au votat întotdeauna cu picioarele. Au fugit din Est în Vest, niciodată invers. Au sărit ziduri, au traversat Dunărea înot, au trecut prin sârma ghimpată, au murit încercând să ajungă în lumea libertății. Nimeni nu și-a riscat viața pentru a intra într-un paradis socialist păzit cu mitraliera.
Iar România încă plătește factura unei confuzii cultivate timp de decenii: confundarea binelui public cu interesul statului și confundarea interesului statului cu interesul unei caste politice.
Poate că a venit momentul să redefinim lucrurile.
Binele public nu înseamnă un stat tot mai mare. Înseamnă tot mai mulți oameni liberi.
Nu înseamnă tot mai multe privilegii distribuite politic. Înseamnă tot mai multe șanse câștigate prin merit.
Nu înseamnă egalitatea în sărăcie. Înseamnă egalitatea în fața legii și libertatea de a reuși.
Iar când un politician începe să vorbească patetic despre „binele public” ori „cetățenesc”, nu-l întrebați ce sacrificii cere poporului. Întrebați-l mai întâi la ce privilegii personale este dispus să renunțe.
De regulă, acolo se termină discursul și începe adevărul.
