În opinia mea, este din ce în ce mai evident că o parte importantă a clasei politice românești nu se teme atât de pierderea puterii, cât de pierderea accesului la mecanismele care au generat influență, privilegii și averi impresionante de-a lungul ultimelor decenii.
Nu poți pretinde unor lideri precum Grindeanu, Ciolacu, Simonis, Stănescu sau altor reprezentanți ai vechii gărzi politice să privească relaxați către un sistem în care deciziile se iau exclusiv pe criterii de competență, merit și integritate. Un asemenea sistem ar reprezenta, pentru mulți dintre ei, nu o reformă administrativă, ci o amenințare existențială.
Mentalitatea oligarhică nu se împacă niciodată bine cu meritocrația. Oligarhul nu concepe puterea ca pe o responsabilitate, ci ca pe o proprietate personală. El nu vede instituțiile statului ca instrumente în slujba cetățeanului, ci ca pe niște terenuri concesionate temporar clientelei sale.
Desigur, nu susțin că toți politicienii sunt identici. Dar există o diferență fundamentală între cei care văd statul ca pe o sursă de oportunități pentru grupurile de interese și cei care încearcă să-l transforme într-un mecanism funcțional.
În România ultimilor 36 de ani s-a dezvoltat o adevărată industrie a relațiilor privilegiate cu statul. O lume în care succesul economic nu depinde întotdeauna de inovație, productivitate sau concurență, ci de apropierea față de centrele de putere. Contractul cu statul a devenit pentru mulți mai important decât clientul. Telefonul politicianului a devenit mai valoros decât planul de afaceri.
În acest ecosistem, mita, traficul de influență, nepotismul și favorurile reciproce nu mai apar ca accidente morale, ci ca mecanisme firești de funcționare. Sunt privite aproape ca niște tradiții administrative. Dacă ai elimina aceste practici peste noapte, anumite cercuri de influență ar intra probabil în sevraj instituțional.
De aceea politicieni precum Bolojan, Miruță, Buzoianu, Darău sau alții care promovează reforme sunt priviți cu suspiciune de vechile rețele de putere. Nu pentru că ar fi perfecți. Nimeni nu este. Ci pentru că reprezintă un risc major pentru mecanismele prin care sunt distribuite privilegiile.
Problema fundamentală nu este una ideologică. Nu este o luptă între stânga și dreapta. Nu este nici măcar o luptă între PSD și adversarii săi.
Este o luptă între două viziuni asupra statului.
Prima vede statul ca pe o vacă de muls. A doua îl vede ca pe o instituție care trebuie administrată eficient.
Prima consideră funcția publică o investiție cu randament garantat. A doua o consideră o responsabilitate.
Prima caută comisioane. A doua caută rezultate.
Prima produce baroni. A doua produce administratori.
Aici se află adevărata falie a politicii românești.
Mulți români au senzația că asistă la un conflict între persoane. În realitate, conflictul este între două modele de societate. Între clientelism și competență. Între capturarea statului și funcționarea statului. Între privilegiu și responsabilitate.
Din această perspectivă, fiecare numire politică, fiecare sinecură, fiecare contract controversat și fiecare funcție acordată pe criterii de loialitate reprezintă câte o cărămidă pusă la temelia unui sistem care se autoprotejează.
Iar sistemul are o regulă simplă: promovează oamenii care nu pun întrebări și marginalizează oamenii care le pun.
Nu întâmplător, în multe instituții publice, competența este tolerată doar atât timp cât nu devine incomodă. În momentul în care începe să amenințe interesele rețelelor de influență, competența devine brusc „lipsă de spirit de echipă”.
Așa se explică de ce reformele autentice provoacă reacții atât de violente. Nu pentru că ar fi imposibile, ci pentru că amenință un model de acumulare a puterii și a averii construit în decenii.
În fond, marea întrebare a României nu este cine ocupă astăzi un fotoliu ministerial.
Marea întrebare este dacă statul român va continua să fie administrat în interesul grupurilor privilegiate sau dacă va începe, în sfârșit, să funcționeze în interesul cetățeanului.
Restul sunt discursuri, conferințe de presă și promisiuni.
Iar românii au auzit atât de multe promisiuni încât, dacă s-ar transforma în energie electrică, probabil am deveni exportatori net de curent în toată Europa.
