Excelent! Dar ce este, concret, acest „soroșism”? O doctrină? O ideologie? O religie? O boală contagioasă? O specie rară de mamifer politic? Sau este doar o etichetă lipită pe fruntea adversarului atunci când nu mai ai argumente și trebuie să sperii electoratul cu un bau-bau modern?
De ani de zile, termenul „soroșist” este folosit asemenea unei vrăji primitive aruncate asupra mulțimii: nimeni nu-l definește clar, dar toată lumea trebuie să se sperie. Este exact tehnica șamanului care arată spre pădure și strigă că acolo se ascunde monstrul. Nu contează că monstrul nu există; important este ca oamenii să fugă în direcția indicată de șaman.
În fond, „soroșist” a devenit în politica românească echivalentul modern al lui „vrăjitoare” din Evul Mediu. O acuzație suficient de vagă încât să poată însemna orice și nimic în același timp.
Iar aici apare întrebarea legitimă: dacă folosești deliberat un termen pe care nu îl definești și îl arunci în spațiul public doar pentru a provoca emoții negative, nu înseamnă asta manipulare? Nu este aceasta o formă de impostură intelectuală? Nu este exact substituirea argumentului cu sperietoarea?
Dar poate că întreb prea mult de la un om care a petrecut decenii în politica românească, acel laborator unde principiile sunt reciclate mai des decât ambalajele de plastic, iar convingerile au termen de valabilitate până la următoarea funcție.
Domnul Antonescu vorbește astăzi despre pericolele imaginare ale „soroșismului”. Interesant. Mult mai interesantă este însă metamorfoza sa politică.
Căci îmi amintesc de vremurile în care PSD era prezentat drept sursa tuturor relelor naționale. Îmi amintesc discursurile incendiare, indignarea teatrală și promisiunile solemne că România trebuie eliberată de dominația pesedistă.
Astăzi însă, aceeași formațiune a devenit brusc respectabilă, frecventabilă și chiar parteneră de dialog. O transformare atât de spectaculoasă încât ar stârni invidia oricărui biolog. Omida a devenit fluture. Sau poate invers.
Fenomenul nu este singular. L-am văzut și la Klaus Iohannis. Îl vedem și la Nicușor Dan, despre care mulți dintre susținătorii săi afirmă că a ajuns să colaboreze cu exact acele structuri pe care cândva le critica. PSD pare să aibă o proprietate misterioasă: cei care îl combat cu înverșunare ajung, după un timp, să descopere că nu este chiar atât de rău. Este ca un fel de stațiune balneară pentru adversari politici: intri revoltat și ieși conciliant.
Poate că explicația este simplă. Poate că nu PSD se schimbă, ci oamenii. Funcțiile înmoaie discursurile, confortul atenuează principiile, iar apropierea de putere produce miracole ideologice pe care nici medicina modernă nu le poate explica.
De aceea, când îl aud pe domnul Antonescu vorbind despre „soroșiști”, nu mă gândesc la George Soros. Mă gândesc la vechiul truc al politicianului rămas fără argumente: inventează un dușman imaginar, lipește-i o etichetă și speră că publicul nu va observa lipsa demonstrației.
Numai că România are astăzi nevoie de argumente, nu de fantome. De dezbateri, nu de incantații. De adevăr, nu de sperietori electorale.
Iar când un politician care și-a schimbat de mai multe ori aliații decât își schimbă omul obișnuit telefonul începe să împartă certificate de puritate ideologică, spectacolul devine involuntar comic. Este ca și cum un cameleon ar ține o conferință despre consecvență sau un pirat ar susține un curs de etică financiară.
Dar poate că tocmai aici se află frumusețea tragicomică a politicii românești: cei care și-au petrecut viața schimbând tabere ne explică acum cine sunt „oamenii răi”, folosind cuvinte pe care nici măcar ei nu se obosesc să le definească.
Iar asta spune mult mai multe despre autorul etichetei decât despre cel etichetat.
Apropo, mi-am amintit de o observație a lui Theodor Paleologu, care definea imbecilul într-un mod surprinzător de simplu: omul care folosește cuvinte mari fără să știe ce înseamnă. În exemplificările sale apăreau tocmai termenii la modă ai ultimilor ani: „soroșism” și „suveranism”, folosiți fie ca anateme, fie ca medalii de onoare, de multe ori fără cea mai vagă idee despre conținutul lor real.
Și atunci, inevitabil, apare o întrebare.
Când un politician folosește termenul „soroșist” ca pe o insultă, fără să explice exact ce este „soroșismul”, ce principii conține, ce autori îl definesc, ce program politic îl caracterizează și de ce ar fi el nociv, în ce categorie îl încadrăm?
Iar dacă, mâine, același politician ar începe să vorbească despre „suveranism” cu aceeași lejeritate și aceeași lipsă de definiții, nu s-ar încadra perfect în grila descrisă de Paleologu?
Desigur, nu îndrăznesc să răspund eu. Pun doar întrebarea.
Poate că domnul Antonescu ne poate lămuri. Ce este exact „soroșismul”? Care sunt cele zece teze fundamentale ale sale? Există un manifest? Un tratat? O doctrină? O bibliografie minimă? Sau este doar un cuvânt-măciucă, fabricat pentru a înlocui argumentul atunci când argumentul lipsește?
Fiindcă există o diferență enormă între a combate o idee și a combate o etichetă. Prima presupune inteligență. A doua presupune doar talentul de a agita sperietori prin piața publică.
Iar dacă definiția lui Paleologu este corectă, atunci nu eticheta folosită devine problema principală, ci necunoașterea sensului ei. Căci nimic nu este mai periculos în politică decât omul care rostește cu solemnitate cuvinte pe care nu le înțelege și care încearcă să conducă o țară folosind sloganuri în loc de idei.
În fond, dacă mâine cineva ar striga că Bolojan este „marțian”, am avea dreptul să întrebăm ce înseamnă asta. De ce ar fi rău să fii marțian? Care sunt caracteristicile marțianismului? Cine îl finanțează? Ce urmărește? Fără răspunsuri, acuzația nu valorează mai mult decât o glumă.
Diferența este că gluma are măcar avantajul de a fi sinceră. În timp ce manipularea se prezintă întotdeauna drept adevăr.
