Până în urmă cu o săptămână mai aveam încă naivitatea să cred că drepturile cetățenești înscrise în Constituție nu sunt simple ornamente juridice, bune de afișat prin manuale și discursuri oficiale. Ci sunt instrumente reale pe care cetățeanul le poate utiliza atunci când constată că legea este încălcată. Motiv pentru care, în seara zilei de 23 mai 2026, deranjat de ceea ce nu poate fi descris nici măcar cu indulgență drept un simplu zgomot, ci mai degrabă ca un adevărat asediu acustic la care erau supuși locuitorii unei zone întinse din Timișoara sub genericul festiv al „Zilelor Studenților”, am considerat firesc să apelez numărul unic de urgență 112 și să solicit intervenția autorităților competente pentru verificarea situației.
Era ora 22:36 când am efectuat apelul și, recunosc, mă așteptam ca persoana care va răspunde să manifeste măcar curiozitatea profesională minimă de a afla care este motivul sesizării. Însă am avut neplăcuta surpriză să constat că interlocutorul meu, polițist de serviciu, părea mult mai preocupat de indignarea provocată de îndrăzneala mea de a-l deranja decât de natura problemei reclamate. Astfel, fără să se prezinte, fără să solicite detalii și fără să manifeste cel mai mic interes pentru ceea ce aveam de comunicat, a închis pur și simplu telefonul, oferindu-mi astfel ocazia să descopăr că în anumite structuri ale statului român eficiența administrativă a atins niveluri nebănuite, sesizările fiind soluționate înainte de a fi ascultate.
Presupunând totuși că am avut ghinionul de a nimeri peste un caz izolat și refuzând să cred că o asemenea atitudine poate reprezenta procedura standard de lucru a unei instituții publice, am apelat din nou la ora 22:50. Am fost preluat de această dată de un alt polițist, care, din nefericire, nu numai că nu a reușit să îmbunătățească impresia lăsată de colegul său, dar a adăugat un element nou și extrem de interesant în discuție, explicându-mi că organizatorii manifestării dețineau aprobare din partea Primăriei și sugerând, direct sau indirect, că această împrejurare ar trebui să pună capăt oricărei dezbateri privind legalitatea nivelului de zgomot produs.
Cum, prin natura profesiei exercitate timp de peste patru decenii, am avut ocazia să citesc câteva mii de acte normative și să mă confrunt cu destule tentative de reinterpretare creativă a legii, am îndrăznit să observ că Legea nr. 61/1991 nu conține niciun articol care să prevadă că aprobările emise de Primărie suspendă aplicarea legislației privind liniștea publică și nici că un eveniment autorizat dobândește dreptul de a transforma noaptea într-un concurs de rezistență pentru timpanele locuitorilor din zonă. În acel moment conversația a încetat să mai fie una juridică și a devenit una profund personală, polițistul considerând probabil că simpla invocare a legii constituie un act de nesupunere ce trebuie sancționat.
În loc să-mi explice în baza căror prevederi legale reclamația mea ar fi fost neîntemeiată, acesta a preferat să mă informeze că va trimite un echipaj la domiciliul meu, nu pentru verificarea celor sesizate, nu pentru constatarea nivelului de zgomot și nici pentru luarea măsurilor prevăzute de lege împotriva celor care îl produceau. Ci pentru a mă pune pe mine la punct, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, fără să-mi dau seama, părăsisem România anului 2026 și intrasem într-o adaptare modernă a universului lui Caragiale, unde vinovatul este stabilit înainte de verificarea faptelor, iar autoritatea se simte ofensată nu de încălcarea legii, ci de existența cetățeanului care o reclamă.
Surpriza cea mare avea însă să vină doar câteva minute mai târziu, deoarece la ora 22:57, adică la numai șapte minute după amenințarea telefonică, la poarta mea și-a făcut apariția o patrulă de jandarmi. O performanță care merită consemnată deoarece demonstrează că statul român poate fi extraordinar de rapid atunci când își concentrează resursele asupra persoanei care formulează o reclamație. Chiar dacă aceeași viteză devine imposibil de atins atunci când este vorba despre investigarea unor sesizări incomode sau despre combaterea unor fenomene care produc prejudicii de milioane de euro.
Ajunși la domiciliul meu, jandarmii au procedat conform ritualului administrativ consacrat, legitimându-mă și comunicându-mi, fără prea multe introduceri și fără a manifesta vreo curiozitate profesională cu privire la motivul pentru care apelasem numărul de urgență, că au fost trimiși pentru a mă sancționa pentru apelare nejustificată la 112. Împrejurare care m-a făcut să înțeleg că verificarea sesizării fusese deja rezolvată undeva între dispecerat și poarta casei mele, fără consum inutil de timp, fără administrare de probe și fără riscul unor concluzii incomode.
Ceea ce făcea situația cu atât mai absurdă era faptul că, în timp ce purtam această discuție, boxele care generaseră întreaga poveste continuau să funcționeze cu același entuziasm devastator, propagând prin cartier un vacarm pe care îl putea percepe fără dificultate orice persoană aflată în posesia unui aparat auditiv funcțional. Motiv pentru care i-am întrebat pe jandarmi, mai mult din curiozitate decât din speranța unei revelații juridice, dacă aud zgomotul pe care îl reclamasem.
Mi-au răspuns că îl aud.
I-am întrebat dacă nivelul acestuia li se pare ridicat.
Mi-au răspuns că da.
I-am întrebat atunci care este motivul pentru care eu eram cel aflat sub amenințarea unei sancțiuni, iar nu cei care produceau zgomotul?
Răspunsul primit a fost de o simplitate dezarmantă și, tocmai prin simplitatea sa, extrem de revelator pentru modul în care anumite persoane înțeleg să se raporteze la lege:
— Au aprobare de la Primărie.
În acel moment am realizat că asistam la nașterea unei teorii juridice revoluționare, necunoscută până acum doctrinei și jurisprudenței. O teorie conform căreia autorizația administrativă nu mai reprezintă un simplu act emis în condițiile legii, ci dobândește proprietăți aproape miraculoase, având puterea de a suspenda aplicarea normelor legale, de a neutraliza competențele altor instituții și de a transforma ceea ce pentru cetățeanul obișnuit reprezintă o încălcare a legii într-o manifestare perfect legală.
Degeaba am încercat să le explic faptul că nimeni, nici măcar Primăria, nu are competența de a acorda derogări de la o lege adoptată de Parlament. Și că rolul lor nu era să apere organizatorii unei manifestări publice, ci să verifice dacă activitatea acestora respectă limitele impuse de lege. Discuția semăna din ce în ce mai puțin cu una purtată între un cetățean și reprezentanții unei instituții publice și din ce în ce mai mult cu dialogul dintre două persoane care citesc cărți diferite și încearcă să stabilească cine are dreptate în legătură cu conținutul uneia singure.
La un moment dat, probabil realizând că argumentele juridice nu le sunt favorabile, interlocutorii mei au ales o abordare mai pragmatică și mi-au propus ceea ce, în limbaj comercial, s-ar putea numi o tranzacție avantajoasă pentru ambele părți. Dacă recunoșteam că am apelat nejustificat numărul de urgență și acceptam să semnez în această idee, urma să primesc doar un avertisment. Cu alte cuvinte, adevărul urma să fie sacrificat pentru eficiență administrativă, iar eu eram invitat să particip voluntar la propria sancționare, pentru ca instituția să poată închide rapid cazul și să bifeze încă o activitate rezolvată.
Le-am explicat că nu am niciun motiv să recunosc o faptă pe care nu am săvârșit-o, că voi contesta orice sancțiune și că voi sesiza instituțiile competente cu privire la ceea ce consideram a fi o tentativă evidentă de intimidare și de descurajare a exercitării unui drept legal, moment în care entuziasmul cu care fusese susținută teoria apelului nejustificat a început să se diminueze vizibil.
Înainte de plecare însă, unul dintre jandarmi a ținut să formuleze o concluzie care, în opinia mea, merită consemnată deoarece sintetizează perfect întreaga filozofie administrativă a incidentului: „Dacă mai sunați la 112, veți fi sancționat.”
Nu dacă veți suna abuziv.
Nu dacă veți inventa situații inexistente.
Nu dacă veți bloca activitatea serviciului.
Pur și simplu dacă veți mai suna.
Mesajul era cât se poate de clar: problema nu era conținutul reclamației, ci existența ei.
După plecarea jandarmilor, revoltat nu atât de zgomotul care îmi stricase seara, cât de atitudinea unor oameni care păreau incapabili să înțeleagă diferența dintre aplicarea legii și protejarea orgoliului instituțional, am redactat și transmis petiții către Poliție și către Jandarmerie. Petiții în care am descris, în detaliu, cele întâmplate. În dimineața următoare am făcut public întregul incident pe rețelele de socializare, convins că orice instituție interesată de propria credibilitate va considera necesar să verifice comportamentul angajaților săi.
Răspunsul a venit după câteva zile și, trebuie să recunosc, a depășit cele mai optimiste așteptări ale mele în materie de umor involuntar.
În locul unei explicații, al unei cercetări administrative sau al unei clarificări privind modul în care fusese gestionată sesizarea, am primit prin poștă un proces-verbal de contravenție. Un document care avea menirea evidentă de a justifica, retrospectiv, ceea ce se întâmplase în seara respectivă și de a transforma un abuz într-o procedură aparent legală.
Din acel moment însă povestea a încetat să mai fie una despre zgomot, despre 112 sau despre „Zilele Studenților” și s-a transformat într-o lecție practică despre diferența dintre utilizarea bastonului și utilizarea pixului.
Spun aceasta deoarece, după mai bine de patruzeci de ani de activitate profesională și după redactarea a mii de procese-verbale, rareori mi-a fost dat să văd un document care să concentreze într-un spațiu atât de restrâns atâtea contradicții, erori și absurdități.
Procesul-verbal seria JO nr. 2722676 menționează că „a fost întocmit în Timișoara, la data de 23.05.2026, ora 23:25”. Rețineți ora: 23:25. Numai că, potrivit propriilor lor evidențe, jandarmii au ajuns la domiciliul meu la ora 22:57 și au rămas acolo până în jurul orei 23:30, ceea ce înseamnă că documentul fusese deja redactat în timp ce noi încă discutam. Cu alte cuvinte, concluziile erau trase înainte ca dialogul să se fi încheiat, performanță administrativă care demonstrează o capacitate de anticipare demnă de studiu.
Adevărata capodoperă urma însă la descrierea faptei, unde agentul constatator consemnează olograf că aceasta a fost săvârșită „în data de 23.05.2023, la ora 23:55”, ceea ce înseamnă că, potrivit propriului document, contravenția fusese comisă cu trei ani înainte și la o oră ulterioară întocmirii procesului-verbal. Nu poți sancționa o fapta petrecută la ora 22,55, anticipat, la ora 23,25..Asta nu mai e o eroare materială, ci un fals grosolan.
Am recitit pasajul de mai multe ori, convins că este vorba despre o simplă eroare materială, însă dificultatea apare atunci când aceeași persoană reușește să greșească simultan anul, ora și succesiunea logică a evenimentelor, transformând un act administrativ într-un exercițiu de relativitate temporală pe care nici Einstein nu l-ar fi îndrăznit să-l introducă într-o lucrare științifică.
Mai grav decât toate aceste erori este însă faptul că descrierea faptei se rezumă la afirmația că „a apelat numărul de urgență 112 fără a avea un motiv întemeiat sau justificat”, fără a se explica în ce a constat apelul, care au fost împrejurările concrete și de ce sesizarea a fost considerată nejustificată, ceea ce transformă actul administrativ într-o concluzie fără demonstrație și într-o sancțiune fără fundament.
Procesul-verbal va fi contestat în instanță, iar judecătorul va aprecia valoarea juridică a unui document în care timpul curge în ambele direcții.
Dincolo de acest aspect însă, întrebarea care mă preocupă este cu totul alta: dacă acesta este modul în care anumite structuri ale statului înțeleg să răspundă unui cetățean care reclamă o posibilă încălcare a legii, atunci care mai este rolul lor real? Să aplice legea sau să îi intimideze pe cei care încearcă să o invoce?
Pentru că, lăsând gluma la o parte, nu poți transforma uniforma într-un argument și nici ordinul primit într-o scuză pentru ignorarea legii. Într-un stat democratic, autoritatea nu se măsoară în puterea de a reduce cetățeanul la tăcere, ci în capacitatea de a respecta legea chiar și atunci când aceasta este incomodă.
Iar aici se află întreaga morală a acestei povești: bastonul poate impresiona și poate intimida pentru o vreme, ca în august 2018, însă atunci când ajungi în fața unui judecător, bastonul rămâne la ușă, iar singurul care vorbește este pixul și ce ai scris cu el. Din păcate pentru autorii acestui proces-verbal, pixul cere ceva ce bastonul nu a cerut niciodată: educație.
Iar educația este unul dintre puținele lucruri pe care nu le poți confisca prin autoritate, nu le poți primi prin ordin de serviciu și nu le poți substitui prin uniformă. Ea nu poate fi înlocuită nici de diplome obținute formal, fără participare reală la cursuri, nici de promovări facilitate de relații de rudenie, de clientelism politic sau de apartenența la diverse cercuri de influență. Toate acestea pot aduce o funcție, un salariu mai mare, o tresă în plus pe umăr sau o semnătură pe un document oficial, însă nu pot produce ceea ce ar trebui să existe în spatele tuturor acestora: cunoaștere, discernământ și capacitatea de a înțelege consecințele propriilor acte.
În fond, adevărata probă a educației nu se dă la festivități, la depuneri de jurământ și nici în fotografiile oficiale afișate pe site-urile instituțiilor. Ea se dă în fiecare zi, în momentul în care funcționarul public, polițistul, jandarmul, procurorul sau judecătorul pune mâna pe pix și redactează un act care produce efecte asupra vieții altor oameni. Atunci se vede dacă în spatele funcției există competență sau doar decor administrativ. Atunci se vede dacă omul înțelege legea pe care pretinde că o aplică sau doar execută mecanic ordine și proceduri pe care nu le pricepe.
De aceea, cel mai grav aspect al acestui incident nu este că un proces-verbal a fost redactat neglijent, cu ani încurcați, ore imposibile și contradicții care sfidează logica elementară. Greșelile materiale, oricât de ridicole, pot fi corectate de instanță. Mai grav este ceea ce dezvăluie ele despre nivelul profesional al celui care le-a comis și despre sistemul care l-a considerat suficient de pregătit pentru a exercita autoritatea statului asupra cetățenilor.
Pentru că lipsa educației devine cu adevărat periculoasă nu atunci când se manifestă într-o conversație banală, într-o dispută de cafenea sau într-o opinie neinspirată, ci atunci când ajunge să fie investită cu putere publică. În acel moment, ignoranța încetează să mai fie o problemă individuală și devine o problemă socială. Iar atunci când această ignoranță pătrunde în mecanismele justiției și ale aplicării legii, consecințele nu mai sunt simple motive de ironie, ci pot deveni adevărate drame umane, deoarece în spatele fiecărui act administrativ există oameni, drepturi, destine, reputații și uneori ani întregi de procese și suferințe.
Tocmai de aceea, într-un stat care se pretinde democratic și civilizat, competența profesională nu ar trebui să fie un lux și nici o excepție, ci o condiție minimă pentru exercitarea autorității. Fiindcă un baston mânuit de un om insuficient pregătit poate produce abuzuri, însă un pix aflat în mâna unui om insuficient educat poate produce ceva mult mai grav: poate transforma nedreptatea într-un document oficial și poate da aparență de legalitate unor lucruri care nu au nimic în comun cu legea. Iar atunci când se ajunge aici, problema nu mai este a cetățeanului care contestă un proces-verbal, ci a întregii societăți care trebuie să decidă dacă dorește să fie guvernată de competență sau de impostură.
