Dacă există ceva care mă irită până la limita la care tensiometrul începe să ceară concediu medical, atunci acela este spectacolul grotesc al politicienilor care se laudă cu investițiile publice de parcă le-ar fi finanțat din economiile personale, după ce au renunțat eroic la vacanțe, restaurante și la a doua vilă de la mare.
De fiecare dată când văd un politician tăind o panglică, am impresia că asist la inaugurarea propriului său cont bancar, nu a unei investiții realizate din banii contribuabililor. Îl vezi cum stă solemn în fața camerelor de filmat, cu privirea gravă a omului care tocmai a traversat Sahara pe jos pentru binele națiunii, și declară cu emfază: „Am făcut!”, „Am construit!”, „Am investit!”.
Ai investit? Din ce, mai exact? Din salariul de demnitar? Din indemnizația de ședință? Din banii de benzină?
În realitate, banii provin din impozitele și taxele plătite de cetățeni și firme. Sunt bani rezultați din munca oamenilor, din taxarea proprietății și a profitului, nu din geniul financiar al vreunui partid. Politicianul nu produce acești bani. El nu îi multiplică prin fotosinteză și nici nu îi extrage din propriul buzunar. Cel mult, îi administrează. Sau, în unele cazuri, îi „administrează” în sensul în care lupul administrează stâna.
Mai mult, aceeași clasă politică menține o opacitate aproape artistică asupra modului în care sunt cheltuiți banii publici. Despre costuri reale, acte adiționale, subcontractări și profitul clientelei de partid se vorbește cu aceeași transparență cu care vorbea Securitatea despre dosarele sale. Și se enervează, amenință și jignește când e chestionat despre costuri.
Și atunci apare întrebarea firească: nu este puțin exagerat să te lauzi cu investițiile făcute din banii altora, în condițiile în care aceleași investiții costă adesea de două, trei sau chiar mai multe ori decât ar costa într-o piață concurențială normală?
Pentru că, să fim serioși, în România nu construim doar autostrăzi, spitale sau săli de sport. Noi construim, simultan și câteva vile, apartamente, pensiuni, facem colecții de ceasuri și deschidem conturi bancare, care apar miraculos în patrimoniul unor persoane extrem de apropiate de factorul decizional. Betonul este doar produsul secundar al investiției.
De aceea, când văd câte un lider politic pozând lângă o școală renovată sau lângă un kilometru de asfalt, cu expresia binefăcătorului coborât din Olimp, îmi vine să-l întreb dacă nu cumva dorește și o statuie ecvestră în fața obiectivului. Eventual cu inscripția: „Aici s-a construit ceva din banii cetățenilor, iar politicianul din imagine a fost suficient de amabil să nu îi piardă pe toți. Diferența e la rude și prieteni”
În realitate, investițiile publice nu sunt un act de generozitate al politicienilor. Sunt obligația lor administrativă. Exact cum pilotul are obligația să aterizeze avionul și medicul să trateze pacientul. Nu-i ridicăm statuie pilotului pentru că nu s-a prăbușit și nici chirurgului pentru că n-a uitat foarfeca în pacient.
Mai mult, avand în vedere lipsa totala de expertiză a primarilor și antecedentele imorale, există motive serioase să credem că multe investiții ar fi mai eficiente dacă ar exista un control real al costurilor, o concurență autentică și o transparență totală asupra cheltuirii banilor publici. În multe situații, contribuabilul are impresia că plătește un pod, iar la final descoperă că a finanțat nu numai podul, ci și rudele constructorului, și campania electorală, și vacanța unui intermediar care nu știa nici măcar unde se află șantierul.
Așadar, când văd câte un politician lăudându-se cu investițiile publice ca și cum ar fi fost făcute din propriul portofel, mă încearcă un sentiment greu de descris. Nu neaparat de furie sau scârbă, că m-am mai obișnuit. Mai degrabă de amuzament amar, privind postura ridicolă și umilința la care suntem supuși de niște impostori vicleni care ne iau de proști.
Pentru că adevărul este simplu: politicienii nu taie panglici pentru a inaugura investiții. Ei inaugurează, simbolic, încă un episod din cel mai longeviv spectacol românesc: acela în care omul care administrează banii altora se prezintă în fața publicului drept marele binefăcător al națiunii, în timp ce jumătate din banii atribuiți dispar ca în spectacolele lui Houdini.
Iar dacă sportul național al românilor este să plătească taxe, atunci sportul preferat al politicienilor rămâne, fără îndoială, tăiatul de panglici și fotografiatul lângă lucruri pe care nu le-au plătit, nu le-au construit și care, în mod normal, ar fi trebuit să existe oricum. În fond, nimeni nu a inventat încă o metodă mai elegantă de a transforma obligația în merit și administrarea în eroism.
