Cu acest sistem aproape perfect și aproape infailibil, îmbogățiții tranziției — o castă de interlopi abili, fără caracter și fără conștiință, dar educați, diplomați, rafinați în aparență — au pus mâna pe putere. Un soi de „gulere albe” cu instincte de mahala, cum îi definea plastic fostul șef al „doi și-un sfert”, Virgil Ardeleanu. Și nu doar că au pus mâna pe putere, dar și-au revendicat-o constant, timp de peste trei decenii de tranziție eternizată, o tranziție care nu se mai încheie tocmai pentru că încă mai există ceva de împărțit, de concesionat, de drenat din avutul public.
Nu există doctrine. Nu există partide în sensul autentic al cuvântului. Există doar grupări de interese, structurate în jurul unor centre de putere economică, care își dispută influența politică nu în numele cetățeanului, ci în numele finanțatorilor din umbră. Conflictul nu este ideologic, ci contabil. Nu se poartă pentru valori, ci pentru contracte. Iar rezultatul alegerilor nu reflectă voința populară, ci eficiența mecanismelor de influență: bani, media și capacitatea de a modela percepții.
Accidentele există — câte o figură carismatică, câte un lider care scapă din tipar și tulbură apele. Dar sistemul are anticorpi. Îl izolează, îl compromite, îl macină sau îl absoarbe. Și, inevitabil, lucrurile revin la „normal”: la echilibrul controlat de aceiași jucători.
În acest decor, profitul care domină nu este cel născut din competiție, inovație sau risc antreprenorial. Este profitul facil, extras din relația privilegiată cu statul. Un profit fără efort real, fără componentă creativă, fără inteligență economică autentică. Un profit care nu construiește, ci sifonează. Care nu dezvoltă, ci consumă.
Această formă de câștig parazitar nu doar că domină economia, dar dictează și agenda politică. Pentru că, în mod firesc, cel care controlează fluxurile de bani controlează și decizia. Iar decizia politică, în România, a devenit o extensie a interesului economic de tip mafiot.
De aici și selecția cadrelor.
Niciun ministru, secretar de stat, parlamentar sau șef de agenție nu este, în mod real, produsul unui criteriu de performanță, de moralitate sau de competență profesională. Acestea sunt cel mult decoruri de discurs. În realitate, criteriul fundamental este obediența. Capacitatea de a executa, nu de a gândi. Disponibilitatea de a semna, nu de a înțelege. Iar dincolo de această aparență instituțională, nu există niciun demnitar nepăpușat. Fiecare are un fir, iar dacă vrei să-i înțelegi rolul, nu trebuie să-i analizezi declarațiile, ci să-i identifici păpușarul. Cel care îi dă ordinele, îi trasează limitele și îi fixează agenda. Când afli mogulul, afli și rolul demnitarului — ministru, secretar de stat, parlamentar sau șef de agenție. Restul nu este guvernare, ci teatru de umbre.
Sunt oameni de paie. Funcții cu chip. Semnături fără voință. Și nu ajung acolo întâmplător, ci sunt selectați cu grijă tocmai pentru această docilitate excesivă, pentru lipsa de personalitate, de mândrie profesională, de curaj și de voință. Sunt preferați cei care nu pun întrebări, care nu au reflexul opoziției și nici instinctul demnității. Cu CV-uri adesea discutabile și cu o expertiză morală inexistentă, acești oameni nu sunt aleși pentru ceea ce știu, ci pentru ceea ce acceptă. Nu pentru competență, ci pentru disponibilitatea de a se supune.
Pentru că mogulii nu-și permit riscul de a promova oameni de valoare, cu principii și coloană vertebrală. Un astfel de om nu poate fi manevrat, nu poate fi redus la tăcere și, mai ales, nu poate fi transformat în instrument. Iar într-un sistem construit pe control și obediență, caracterul devine o vulnerabilitate — nu o calitate.
Priviți ce se întâmplă în sectoarele-cheie: energie, agricultură, economie. Domenii strategice, vitale pentru o țară. Și, totuși, reprezentate adesea de figuri care par desprinse dintr-o farsă birocratică. Miniștri care vorbesc fără să spună nimic, care decid fără să înțeleagă și care administrează fără să cunoască. Nu e o întâmplare. Este o selecție atentă.
Pentru că scopul nu este guvernarea eficientă, ci facilitarea accesului la resurse. Nu competența este necesară, ci docilitatea. Un profesionist autentic ar pune întrebări. Ar bloca abuzuri. Ar deranja. În schimb, un executant fidel asigură fluiditatea „sistemului”.
Așa-numiții „băieți deștepți”, pentru care piața concurențială este doar o glumă proastă, continuă să controleze sectoare întregi ale economiei. Energia, resursele naturale, marile contracte publice — toate gravitează în jurul acelorași rețele de interese. Iar miniștrii de resort nu sunt altceva decât interfața lor instituțională. O formă fără fond. O legitimitate de vitrină.
Nicio decizie majoră nu este întâmplătoare. Și, cu atât mai puțin, nu este orientată prioritar spre interesul public. Înainte de orice, se verifică dacă nu sunt afectate interesele „sponsorului”. Dacă sunt, decizia se amână, se diluează sau se negociază. Statul nu reacționează. Statul calculează.
Așa funcționează mecanismul.
De aceea, orice abatere de la acest tipar devine suspectă și, implicit, periculoasă. Diferența dintre unii miniștri proveniți din zone mai puțin contaminate și restul aparatului devine vizibilă nu prin perfecțiune, ci prin simpla lipsă de obediență. Faptul că nu răspund la aceleași comenzi îi transformă în anomalii.
Iar anomaliile trebuie corectate.
Nu pentru că ar deranja populația — aceasta, de cele mai multe ori, nici nu mai are repere clare — ci pentru că afectează fluxurile de putere și bani. Presiunea mediatică, campaniile de discreditare, izolarea politică — toate sunt instrumente de readucere la ordine.
Miza reală nu este schimbarea unui ministru sau a unui guvern. Miza este menținerea controlului. Decuplarea „băieților deștepți” de la resursele statului ar însemna, în fapt, prăbușirea întregului mecanism construit în acești ani. Iar asta nu este o opțiune pentru cei care l-au creat.
De aceea, România rămâne, încă, o țară în care puterea nu se vede acolo unde ar trebui să fie, ci acolo unde nu apare niciodată la televizor. Iar miniștrii — acești actori de decor ai unei piese scrise în altă parte — nu sunt decât umbrele unei voințe care nu candidează, dar câștigă de fiecare dată.
În tot acest mecanism, populația nu este decât victima permanentă a unei farse numite, impropriu, democrație. I se oferă iluzia participării, iluzia alegerii, iluzia beneficiului. Votează, dar nu decide. Suportă, dar nu influențează. Speră, dar nu câștigă. Pentru că, în realitate, jocul este deja făcut, iar rolul cetățeanului nu este să schimbe regulile, ci doar să legitimeze, din patru în patru ani, un rezultat stabilit în altă parte.
Iar atunci când se apelează la lozinci de tipul „ieșiți la vot ca să apărați democrația”, ni se servește, de fapt, aceeași cacealma reciclată. O mobilizare emoțională care nu apără nimic, ci doar încearcă să conserve sau să reconfigureze raporturi de putere deja negociate în culise. Într-un sistem în care listele sunt filtrate și decise de aceleași centre de influență, apelul la „salvarea democrației” devine mai degrabă expresia panicii unor facțiuni care riscă să piardă controlul, nu grija autentică pentru voința populară.
Pentru că, în forma ei actuală, democrația nu mai este un exercițiu de suveranitate, ci un ritual de validare. Iar cetățeanul — chemat solemn la urne — nu este participant la decizie, ci martor invitat să confirme o piesă al cărei final a fost deja scris.
De fapt, totul e relativ: suntem siliți să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Alegerea nu este între bine și rău, ci între grade diferite de obediență și compromis. Între două rele. Și astfel, aparenta democrație devine un mecanism al compromisului forțat, în care cetățeanul nu are alt rol decât să ratifice, prin vot, scorul deja stabilit de cei care, în umbră, decid ce va fi „acceptabil”. Alegem, dar nu alegem cu adevărat. Iar această relativitate devine, în sine, o armă subtilă a sistemului: ne face să ne complacem, să ne obișnuim cu imperfecțiunea și, mai ales, să credem că participăm, când, de fapt, suntem doar spectatori obligați.
