Problema nu mai e de mult dacă a fost sau nu un jaf. Asta e deja faza depășită, ca discuțiile sterile despre dacă plouă când tu stai în mijlocul furtunii, ud până la piele. Problema e că jaful continuă, liniștit, birocratic, cu ștampilă, cu parafă și, culmea ironiei, cu binecuvântare juridică europeană. O escrocherie care nu mai fuge de poliție, ci se plimbă cu legitimație.
Ni se spune: „Există contract.” Sigur că există. Și dacă cineva ar semna mâine un contract să vândă aerul din Carpați la preț de petrol, tot „contract” s-ar numi. Dar între contract și delir există o linie fină, iar aici linia aia a fost ștearsă cu buretele interesului.
În primul rând: cine este artistul care a comandat 39 de milioane de doze pentru o populație care nu putea, fizic, să le consume nici dacă se vaccina și cu entuziasm, și cu repetiție, și cu bonus? De ce nu 100 de milioane? De ce nu un miliard, să fie rotund, să dea bine în Excel? Aici nu mai vorbim de decizie administrativă, ci de un fel de loterie bugetară în care biletele sunt banii publici. Iar câștigătorul… nu e greu de ghicit.
În al doilea rând: când România a spus „stop”, cineva a întrebat dacă acele doze au fost, efectiv, produse? Există undeva, într-un depozit frigorific, un munte de vaccinuri cu eticheta „pentru România”, sau vorbim despre facturi emise pe viitor, ca la ghicit în cafea? Și când România a refuzat să confirme contractual, „Pfeizer” de ce le-a mai produs? De unde moda asta cu acceptarea unui contract „tacit”? În orice piață normală, plătești marfa livrată. Aici pare că plătești și marfa, și ideea de marfă, și eventual visul că marfa ar fi putut exista.
În al treilea rând: produsul în sine. Ni s-a spus că este validat, aprobat, certificat de Agenția Europeană a Medicamentului. Bun. Dar asta nu interzice unei țări să întrebe: cât de eficient? pentru cine? în ce condiții? și mai ales—merită prețul plătit? Sau aici intrăm într-un domeniu sacru, unde întrebările sunt blasfemie și răspunsurile vin doar sub formă de factură?
În al patrulea rând: justiția. Marea, solemna, imaculata justiție. Unde este? Doarme sau doar mimează somnul? Dacă există suspiciuni—și există—de decizii luate împotriva interesului public, de ce nu vedem anchete serioase? De ce nu vedem dosare care să zguduie birourile călduțe ale celor care au semnat cu o lejeritate demnă de un cec în alb? Există Parchetul European, există instituții, există mecanisme. Sau toate acestea sunt doar decorul, iar piesa reală se joacă în culise?
Și, în final, întrebarea care stă ca un elefant în sufragerie, dar pe care toți se prefac că nu-l văd: cum ajungi să produci (sau să contractezi) vaccinuri în cantități care depășesc de două sau trei ori populația? Ce logică economică e asta? Ce matematică? Sau e o matematică nouă, în care 2+2 fac profit, iar nota de plată merge la contribuabil?
Pentru că, în mod normal, dacă ai produce la scară absurdă, ai intra în faliment. Aici, însă, pare că regula e inversă: cu cât absurditatea e mai mare, cu atât profitul e mai sigur. Nu mai e capitalism, e alchimie bugetară—transformarea banului public în aur privat, sub privirile aprobatoare ale celor care ar trebui să oprească experimentul.
Iar cetățeanul? Cetățeanul e invitat, ca de obicei, să plătească biletul la spectacol și să aplaude. Sau, în cel mai bun caz, să tacă.
sursa foto:google.ro
