Există o lege nescrisă a societăților corupte: hoțul nu se teme de morală, nici de opinia publică, nici măcar de evidență. Se teme doar de consecințe. Iar în absența consecințelor, impostura devine politică de stat, ipocrizia devine virtute administrativă, iar minciuna – instrument de guvernare.
De peste trei decenii, România trăiește sub această anomalie perfect funcțională: un sistem în care cei ajunși în funcții publice nu sunt selectați pentru competență sau integritate, ci pentru utilitatea lor într-un mecanism de extracție a resurselor publice. Nu este o deviație de la regulă. Este regula însăși.
În mod paradoxal, acești oameni – impostori, ipocriți, hoți și mincinoși – nu se tem de cetățeni. Nu se tem de presă. Nu se tem nici măcar de alternanța la putere, pentru că aceasta este, de cele mai multe ori, doar o rotație a acelorași interese. Există însă un singur lucru care îi neliniștește cu adevărat: ideea unui sistem de justiție funcțional.
Un ANAF profesionist. O Curte de Conturi independentă. Parchete neintimidate. Instanțe de judecată incoruptibile. O Poliție care aplică legea, nu ordinele. Aceste instituții, atunci când funcționează, nu sunt simple componente ale statului – ele sunt limitele reale ale jafului.
De aceea, lupta împotriva lor a fost constantă, metodică și inteligent camuflată.
Primul front a fost legea. Sub pretextul nobil al „eliminării abuzurilor”, legislația a fost modificată, diluată, complicată până la inutilitate. Infracțiuni greu de dovedit, proceduri greoaie, termene care se prescriu mai repede decât se poate investiga – toate acestea nu sunt accidente legislative, ci mecanisme de protecție. Legea a fost transformată din sabie în ornament.
Al doilea front a fost controlul instituțional. Nu mai era suficient ca legea să fie slabă – trebuia ca și cei care o aplică să fie „gestionabili”. Astfel, numirile în funcții-cheie au devenit expresia fidelității politice, nu a competenței profesionale. Șefii instituțiilor nu mai răspund în fața legii, ci în fața celor care i-au numit. Iar aceștia, la rândul lor, nu răspund în fața cetățenilor, ci în fața rețelelor de interese.
Așa a apărut ceea ce, cu o ironie amară, numim „clientelă politică” sau „băieții deștepți” – o formă de crimă organizată cu acte în regulă, integrată în structurile statului. Prin intermediul baronilor locali și centrali, al parlamentarilor și al membrilor guvernului, această rețea nu doar că influențează decizia publică – o produce. Agenda economică nu mai este dictată de interesul național, ci de necesitățile acestor grupuri. Bugetul public devine un instrument de redistribuire internă, nu de dezvoltare.
În acest context, instituțiile fundamentale – ANAF, Curtea de Conturi, ANPC, ANSVSA, Poliția, Parchetele, instanțele – există, dar sunt fie lipsite de instrumentul esențial (o lege clară și aplicabilă), fie complet capturate politic. Sunt, în esență, decoruri funcționale: mimează statul de drept fără a-l produce.
Iar consecințele sunt vizibile: o economie distorsionată, o societate dezamăgită, o populație care oscilează între resemnare și revoltă. Sărăcia nu este doar rezultatul lipsei de resurse, ci al modului în care acestea sunt deturnate sistematic.
Soluția este cunoscută, dar evitată cu obstinație: depolitizarea reală a administrației publice și reconstrucția unui sistem de justiție independent, cu legi clare, neinterpretabile și aplicate fără discriminare. Nu este o reformă tehnică. Este o ruptură de sistem.
Pentru că, în momentul în care legea devine din nou lege, iar instituțiile încep să funcționeze în interes public, frica își schimbă direcția. Nu cetățeanul se mai teme de stat, ci infractorul se teme de consecințe. Iar această frică – sănătoasă, legitimă – este începutul ordinii.
În absența unei asemenea transformări, vom continua să asistăm la același spectacol grotesc, în care personaje precum Sorin Grindeanu, Marcel Ciolacu sau Alfred Simonis nu sunt excepții, ci produse firești ale unui sistem construit să le permită existența.
Nu indivizii sunt problema principală. Ei sunt doar simptomele. Boala este un stat capturat, în care legea este negociabilă, iar justiția – opțională.
Iar fără vindecarea acestei boli, orice speranță de prosperitate rămâne o iluzie administrată, periodic, în campanii electorale.
