Șeful Agenția Națională de Administrare Fiscală, Adrian Nica, a avut recent un moment rar de sinceritate instituțională. Într-un acces de luciditate – probabil uitând pentru o clipă cine este, cum a evoluat profesional și cât au contat în cariera sa protectori politici precum Sorin Blejnar – a recunoscut un adevăr pe care crima organizată și reprezentanții ei politici îl evită cu o perseverență aproape suspectă: ANAF este subdimensionată, prost plătită și din ce în ce mai lipsită de profesioniști.
Constatarea, în sine, este corectă. Explicația care o însoțește este însă incompletă și, într-o anumită măsură, chiar perversă, în sensul justificărilor administrative tipice unui obedient politic care are mai degrabă o misiune de executat decât o problemă de rezolvat. Pentru că problema reală a Agenția Națională de Administrare Fiscală nu este lipsa personalului. În interiorul instituției există direcții și servicii în care atribuțiile se suprapun, se dublează sau devin pur formale, iar personalul ajunge, la propriu, să se calce pe picioare, desfășurând activități birocratice a căror utilitate fiscală este, în cel mai bun caz, discutabilă.
Problema reală nu este, așadar, lipsa oamenilor, ci lipsa profesioniștilor. Iar această lipsă nu poate fi explicată prin hazard administrativ sau prin evoluțiile pieței muncii, ci este rezultatul direct al unei politici instituționale care, ani la rând, sub presiunea intereselor politice și a rețelelor de influență care gravitează în jurul marilor fraude economice, a reușit performanța de a demotiva competența, de a politiza structurile și de a dilua treptat responsabilitatea profesională.
În interiorul ANAF există trei structuri care reprezintă, în realitate, prima linie a prevenirii și combaterii infracționalității economice: Inspecția Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală și structurile de executare silită. În mod firesc, aceste servicii ar trebui să constituie nucleul profesional al instituției, deoarece ele sunt cele care descoperă fraudele fiscale, constată faptele, stabilesc prejudiciile și furnizează probele pe baza cărora acționează ulterior întregul mecanism al justiției economice.
Cu toate acestea, în mod paradoxal, tocmai aceste structuri au fost tratate ani la rând ca simple anexe birocratice ale aparatului administrativ. Importanța lor instituțională a fost redusă artificial până la nivelul celorlalte compartimente din interiorul ANAF, inclusiv al celor cu atribuții strict administrative sau de gestiune internă. În acest mod s-a instaurat ceea ce am putea numi un egalitarism birocratic pervers: o filosofie administrativă în care activități profund diferite ca importanță, complexitate și risc profesional sunt tratate ca fiind echivalente, în numele unei false uniformități instituționale.
Efectul acestui egalitarism administrativ este devastator pentru orice organizație profesională. În momentul în care munca inspectorilor care descoperă fraude fiscale de milioane sau zeci de milioane de euro este pusă, din punct de vedere salarial și instituțional, aproape pe același plan cu activități pur birocratice, fără risc profesional și fără impact direct asupra protejării intereselor financiare ale statului, stimulentele pentru performanță dispar aproape complet. În mod inevitabil, profesioniștii fie migrează către zone mai liniștite ale instituției, fie părăsesc sistemul, iar în locul lor rămâne o administrație tot mai numeroasă, dar tot mai puțin capabilă să îndeplinească misiunea pentru care a fost creată.
În realitate, aceste servicii – în special Inspecția Fiscală și Direcția Generală Antifraudă Fiscală din cadrul Agenția Națională de Administrare Fiscală – sunt cele care descoperă fraudele fiscale, constată faptele, stabilesc dimensiunea prejudiciilor și adună probele pe baza cărora se construiesc ulterior dosarele penale sau procedurile judiciare. Ele reprezintă, în sensul cel mai concret al termenului, punctul de plecare al întregului mecanism de combatere a infracționalității economice.
Pe munca lor se sprijină, mai departe, întregul edificiu al justiției economice: polițiștii care investighează infracțiunile economice, procurorii care instrumentează dosarele, auditorii Curtea de Conturi a României, care verifică modul de gestionare a fondurilor publice, și, în final, judecătorii care pronunță hotărârile definitive. Cu alte cuvinte, inspectorii fiscali sunt cei care scot frauda din zona opacă a contabilităților manipulate și a circuitelor financiare disimulate, făcând-o vizibilă și demonstrabilă juridic. Restul sistemului de justiție nu face, în esență, decât să opereze pe baza muncii lor.
Și totuși, contrar oricărei logici instituționale, paradoxul românesc este de-a dreptul uluitor. Dintre toate instituțiile implicate în combaterea fraudei fiscale, tocmai cei care descoperă frauda sunt cei mai prost plătiți și cei mai puțin protejați din punct de vedere profesional. În timp ce polițiștii beneficiază de statut special, de salarii mai motivante și de pensii speciale, procurorii și judecătorii se bucură, la rândul lor, de regimuri salariale privilegiate și de pensii speciale, iar auditorii Curții de Conturi au un regim salarial superior, însoțit de aceleași beneficii la pensionare, inspectorii fiscali rămân cu salarii modeste și cu un regim de pensionare exclusiv contributiv.
Astfel se ajunge la o situație absurdă: într-o țară în care discursul public este dominat aproape obsesiv de tema evaziunii fiscale și de nevoia combaterii acesteia, tocmai cei care se confruntă direct cu fenomenul sunt tratați, din punct de vedere instituțional, ca niște funcționari de rang secundar. Mai mult decât atât, nu de puține ori ei devin chiar ținta unor campanii de discreditare publică, alimentate de segmente ale mass-media care, sub pretextul criticii instituționale, ajung să servească – conștient sau nu – interesele acelorași rețele economice pentru care o administrație fiscală slăbită și demoralizată reprezintă cea mai convenabilă situație posibilă.
Situația a atins dimensiuni aproape caricaturale atunci când, printr-o interpretare arbitrară a Deciziei ICCJ 91/2003, Guvernul s-a grăbit să interzică cumulul pensiei cu salariul pentru toți inspectorii care și-ar fi dorit să continue activitatea după 65 de ani. Nu contează că, în realitate, decizia viza în mod explicit funcționarele publice – important era să fie impusă o regulă uniformă, care să facă praf experiența acumulată în decenii. Cei vizați erau exact oamenii care păstrau memoria profesională a instituției: inspectorii care înțelegeau rețelele complexe de evaziune, recunoșteau tiparele fraudei și știau cum să transforme indiciile în probe solide. În loc să fie valorizați ca mentori pentru generațiile tinere, acești profesioniști au fost împinși discret, dar decisiv, spre ușa de ieșire, într-un fel de epurare silențioasă, cu efecte devastatoare asupra instituției.
Ironia, însă, e sălbatică: în alte instituții ale statului – Poliție, SRI, Parchete, Justiție – cumulul pensiei cu salariul nu doar că este permis, dar este facilitat de artificiul juridic cunoscut sub numele de „personal contractual”. O găselniță de tip sinecurist, un artificiu de manual mafiot, care permite ca persoane plătite din bani publici, cu atribuții comparabile, să își adauge pensia la salariu fără niciun impediment. În aceste cazuri, Decizia ICCJ pare să dispară ca prin magie. În ANAF, însă, regula se aplică strict și fără nuanțe. Rezultatul? Previzibil: profesioniștii au plecat, iar instituția a pierdut tocmai acea experiență care ar fi făcut diferența între o simplă birocrație și o structură capabilă să combată evaziunea fiscală reală.
Astăzi, conducerea ANAF – prin portavocea Adrian Nica – deplânge lipsa specialiștilor și insuficiența stimulentelor salariale. Însă atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia care bloca cumulul pensie–salariu, instituția a reacționat cu o tăcere aproape reverențioasă, de parcă pierderea celor mai competenți inspectori era un subiect despre care era mai bine să nu se vorbească. O tăcere care, să fim sinceri, a servit intereselor „comfortabile” ale administrației: odată plecați cei incomozi, lupta împotriva fraudei fiscale devine mult mai ușor de gestionat, fără riscuri, fără responsabilitate, aproape ca un joc de birou în care banii publici sunt tratați ca jetoane de poker.
În final, mecanismul este simplu și diabolic: prin combinarea interpretărilor juridice selective, a artificiilor sinecuriste și a tăcerii ipocrite, statul român reușește să elimine profesioniștii adevărați și să transforme instituția care ar trebui să apere finanțele publice într-o simplă scenografie administrativă, unde aparențele contează mai mult decât rezultatele.
În paralel cu epurarea profesioniștilor incomozi – cei care vedeau și expuneau fraudele – politica de cadre a ANAF a fost confiscată de factorul politic și transformată într-un adevărat „circ electoral administrativ”. Instituția a început să fie populată cu personaje al căror singur merit era fidelitatea și utilitatea lor pentru diverse jocuri politice. Transferuri din administrația publică locală, efectuate prin mecanisme birocratice menite să ocolească concursurile reale, au adus în sistem o pleiadă întreagă de „specialiști” a căror calificare principală era să știe să bată palma cu primarul, să lipească afișe sau să fie prezenți la toate evenimentele de partid. Experiența fiscală, pregătirea profesională, înțelegerea fraudei – toate acestea deveniseră opționale, sau chiar deranjante.
În consecință, ANAF s-a transformat într-o instituție suprapopulată birocratic, unde numărul nu compensează niciodată calitatea. Pe hârtie, un aparat impresionant; în practică, un teatru administrativ, în care fiecare angajat ocupă un birou, semnează formulare și merge la ședințe… dar puțini mai știu să depisteze fraudele care scurg miliarde din buget. Inspecția Fiscală, Direcția Generală Antifraudă și structurile de executare silită, acelea care ar fi trebuit să fie motorul profesional al instituției, au rămas, astfel, subdimensionate și demotivate.
Și, da, efectul nu este doar un dezechilibru birocratic comic: ponderea veniturilor fiscale în PIB a scăzut cu peste 5% în ultimul deceniu. Adică exact acolo unde lipsa competenței produce daune reale – bani care nu intră în buget, servicii care nu se finanțează și investiții care nu se realizează. În loc să fie un mecanism eficient de colectare, ANAF s-a transformat într-o farsă administrativă de proporții, unde loialitatea politică și „aptitudinea de afiș” contează mai mult decât experiența, inteligența sau profesionalismul.
Rezultatul final este tragic, dar cu un zâmbet amar: în timp ce frauda fiscală prosperă și scade baza de venituri a statului, instituția responsabilă cu protecția banilor publici arată ca un birou de partid suprapopulat, unde eficiența și competența au fost demult eliminate, dar festivitățile și transferurile politice continuă, la fel de viguroase ca întotdeauna.
Se vorbește frecvent despre digitalizarea ANAF ca despre o soluție miraculoasă. S-au investit zeci de milioane de euro în acest sens. În realitate, o parte din infrastructura tehnică există deja, însă digitalizarea autentică are un inconvenient major: reduce spațiul pentru intervenția politică și pentru jocurile administrative care prosperă în zonele gri ale sistemului. Din acest motiv, multe dintre aceste sisteme informatice funcționează mai degrabă ca un decor tehnologic care justifică proiecte și finanțări, fără a transforma cu adevărat modul de funcționare al instituției.
În loc să corecteze aceste dezechilibre, conducerea ANAF propune astăzi o soluție tipic birocratică: creșterea numărului de angajați și majorarea salariilor. În bloc, nu în funcție de risc, profesionalism, aportul direct la prevenirea și combaterea farudei fiscale. Problema instituției nu este însă una de aritmetică administrativă. Nu numărul de funcționari determină eficiența unei instituții, ci nivelul de competență al celor care lucrează în ea și modul în care aceștia sunt motivați și protejați profesional. În condițiile actuale de salarizare și recrutare, extinderea aparatului administrativ riscă doar să transforme ANAF într-o destinație pentru disponibilizații din administrația publică locală, adică exact mediul în care recrutarea se face, de cele mai multe ori, pe baza influenței politice și nu a meritului profesional. De fapt cred că asta urmărește Adrian Nica. Să asigure funcții pentru disponibilizații protejați politic.
În aceste circumstanțe, ideea că structurile de combatere a fraudei fiscale pot fi întărite prin simple angajări suplimentare nu este decât o iluzie administrativă. Fără eliminarea discriminărilor salariale, fără echivalarea statutului profesional cu cel al celorlalte instituții implicate în combaterea infracționalității economice și fără o depolitizare reală a recrutării, ANAF riscă să devină o instituție din ce în ce mai mare și, în același timp, din ce în ce mai puțin eficientă.
Paradoxul final este că statul român va continua să declare solemn că luptă împotriva evaziunii fiscale, în timp ce instituția care ar trebui să ducă această luptă va pierde, an după an, exact acei oameni care ar avea competența necesară pentru a o face cu adevărat.
Adevărul pe care conducerea ANAF pare să-l redescopere acum, ca și cum ar fi fost inventat ieri, este unul pe care veteranii instituției îl știau de mult: ANAF nu duce lipsă de oameni, ci de profesioniști. Și această lipsă nu s-a ivit ca un efect al pieței muncii sau al vânturilor economice nefavorabile, ci ca urmare a unei politici administrative aproape meșteșugite: competența, experiența și profesionalismul au fost tratate ani la rând ca niște inconveniente incomode, de care e mai simplu să scapi. Politizarea instituției a devenit normă, iar șefii, înregimentați politic, au fost, fără să-și dea seama, direct sau indirect, instrumente ale intereselor crimei organizate.
În traducere liberă, ANAF a devenit o instituție în care eficiența reală este considerată suspectă, iar loialitatea politică și obediența birocratică sunt singurele monede valabile. Astfel, cei care ar fi putut să transforme lupta împotriva fraudei fiscale într-o activitate profesională serioasă sunt fie îndepărtați, fie demotivați, lăsând loc unui aparat voluminos de funcționari… bine plasați politic, dar complet incapabili să vadă mai departe de propriul birou.
Profesioniștii au existat. Sistemul i-a format, iar unii dintre ei au acumulat o experiență considerabilă în descoperirea mecanismelor tot mai sofisticate ale fraudei fiscale. Însă, în loc să fie stimulați, protejați și valorificați, acești oameni au fost, treptat, împinși spre marginea instituției. Unii au plecat către mediul privat, acolo unde experiența lor era apreciată și mai bine plătită. Alții au fost obligați să se retragă prin măsuri administrative absurde, precum interzicerea cumulului pensiei cu salariul pentru inspectorii care ar fi dorit să își continue activitatea după vârsta de pensionare. Iar alții au rămas în sistem, dar au fost marginalizați sau mutați în zone administrative, pentru că deveniseră incomozi într-un mecanism în care combaterea fraudei fiscale trebuie să fie eficientă doar până la punctul în care începe să deranjeze interesele politice sau economice.
În acest context, este cel puțin ironic că aceeași conducere care astăzi deplânge lipsa specialiștilor propune drept soluție creșterea numărului de angajați. Problema ANAF nu este însă una de aritmetică instituțională. Nu numărul de funcționari determină eficiența unei instituții, ci calitatea profesională a celor care lucrează în ea și, mai ales, modul în care sunt motivați și protejați în exercitarea atribuțiilor lor. Atât timp cât discriminarea salarială față de alte instituții implicate în combaterea fraudei fiscale va continua, atât timp cât politica de cadre va rămâne la discreția intereselor politice, iar criteriile reale de competență vor fi înlocuite de rețele de influență, orice extindere a aparatului birocratic nu va face decât să amplifice problemele deja existente.
În aceste condiții, ideea că structurile de combatere a fraudei fiscale pot fi întărite prin simple angajări suplimentare este, în cel mai bun caz, o iluzie administrativă. În realitate, fără eliminarea discriminărilor salariale, fără echivalarea statutului profesional cu cel al celorlalte instituții implicate în combaterea infracționalității economice și fără o depolitizare reală a recrutării, ANAF riscă să devină o instituție tot mai voluminoasă și tot mai puțin eficientă.
Iar atunci paradoxul va fi complet: statul român va continua să declare solemn că luptă împotriva evaziunii fiscale, în timp ce instituția care ar trebui să ducă această luptă va pierde, an după an, exact acei oameni care ar putea să o facă cu adevărat.
În cei aproape treizeci de ani petrecuți în domeniul prevenirii și combaterii fraudei fiscale nu am întâlnit niciun șef al ANAF căruia să-i fi păsat cu adevărat ca instituția să fie performantă. Din contră, toate reorganizările și restructurările s-au desfășurat sub același tipar: epurarea ANAF de profesioniști și slăbirea deliberată a capacității instituției de a combate frauda fiscală. Și toate acestea s-au realizat în același stil paradoxal și birocratic: declarații sforăitoare despre importanța luptei împotriva fraudei fiscale și despre „întărirea” ANAF, urmate de decizii concrete care, în realitate, subminează exact această performanță.
Efectul nu este doar vizibil, ci și măsurabil: ponderea veniturilor fiscale în PIB a scăzut constant, dovadă clară că politica „performanței” în ANAF a fost, în ultimii ani, mai mult un spectacol mediatic decât o strategie reală de eficientizare. În loc să fie o instituție puternică, capabilă să apere finanțele statului, ANAF a ajuns să funcționeze ca un aparat birocratic obedient, unde declarațiile solemne despre lupta împotriva fraudei fiscale contrastează dureros cu rezultatele reale.
