În 1998 am ajuns, în sfârșit, acolo unde visasem toată viața: în Statele Unite ale Americii. Destinația finală era Houston, Texas, dar, pentru că soția mea dorea să vizităm o fostă colegă de facultate – cea mai apropiată prietenă din anii studenției – prima aterizare a fost pe aeroportul Kennedy din New York.
Șocul a fost aproape metafizic.
Sala de așteptare era impecabilă, atât de curată încât praful părea condamnat la exil permanent. Aerul condiționat tăia vara în fâșii reci, mângâietoare, iar mochetă deschisă la culoare îți înghițea pașii; mergeai fără să te auzi, ca și cum ai fi pășit pe timp și nu pe hol. Oamenii tolăniți pe jos, fiecare cu gadgetul lui abia născut, militarii concentrați, liniștea aproape sacră – toate îți șopteau că civilizația nu e doar despre reguli și confort, ci și despre respectul invizibil pentru ceilalți. Lecția era clară: diferența dintre om și turmă nu stă în ce deține, ci în modul în care folosește spațiul care îi aparține tuturor.
Mai târziu, în aceeași zi, am aterizat la Houston. Texasul m-a întâmpinat cu aproape 45°C la sol, aer greu și irespirabil, o căldură care te lovește fără menajamente. Și totuși, tocmai în acea arșiță am simțit paradoxul libertății: chiar și când lumea te strivește cu imensitatea ei, poți să fii viu, prezent și contemplativ.
În primul meu an american am făcut cunoștință cu Highway-ul I-10, celebrul drum care leagă Los Angeles de Miami. O autostradă care nu se termină niciodată, un râu de asfalt ce șerpuiește prin țară, promițând că întotdeauna mai există „încă puțin” de descoperit. Pe acel highway am învățat că libertatea nu e un loc, ci un ritm: viteza, orizontul și tăcerea, combinate, creează o stare de spirit pe care nu o găsești în niciun ghid turistic.
Și, desigur, am descoperit și storm-urile sudului, furioase și neașteptate, care te opresc într-un rest area din New Orleans, noaptea, între Miami și Florida. În acel timp suspendat, când asfaltul devine oglindă pentru cerul furios, am înțeles pentru prima dată ce înseamnă fragilitatea planurilor umane și umorul cosmic al naturii.
Dar nu m-am lăsat doborât. Cu o inconștiență demnă de cartea recordurilor personale, am parcurs 1.200 de mile de la Miami la Houston în 14 ore. Am descoperit limitele fizice și psihice, am râs de propriul entuziasm și am înțeles că, uneori, spiritul se întrece pe sine, iar corpul… să zicem că învață ce înseamnă perseverența prin suferință controlată.
Concluzia după prima lună în SUA era clară: totul e „big”. Big nu doar ca dimensiune, ci ca vis, ca energie, ca posibilitate. De la mașini la case, de la școli la supermarketuri, de la sandwich-uri la hamburgeri – totul e supradimensionat, ca și cum modestia ar fi o anomalie a proiectului american.
Întrebat cum e SUA față de Europa, răspund mereu:
— Ați fost în Germania? Ei bine, așa cum e Germania față de România, așa e SUA față de Germania. Numai dacă vezi pe viu, cu simțurile treze, realizezi diferența.
Din 1998 până în 2023 am străbătut Statele Unite, parcurgând peste 50–60.000 de kilometri pe autostrăzi interminabile, inclusiv o parte din celebra „Mother Road”, – route 66. Am văzut țara de la Est la Vest, de la Sud la Nord: de la Miami la San Francisco și Los Angeles, de la Houston la New York, din Florida la Chicago, prin Tennessee sau Dallas și Kansas City. Vorba unui unchi: am văzut America mai bine decât mulți americani. Și, poate ironic, ai nevoie să fii străin ca să o observi cu adevărat, în timp ce localnicii trăiesc în normalitatea lor, orbiti de obișnuință.
Dincolo de frumusețea reliefului, de downtown-urile marilor orașe și de celebrele rezervații naturale însă, m-am îndrăgostit de șoselele americane: drumuri interminabile, ca niște râuri de asfalt, care nu te duc doar undeva, ci te invită să fii pe ele. Și de muzica lor: country. Nashville, sanctuarul sacru, a devenit banda sonoră a aventurilor mele.
Pe highway, cu volanul în mâini și timpul suspendat, am învățat ceva esențial: libertatea nu e un loc, ci o stare a spiritului. Poți fi singur în mijlocul unei țări imense și totuși mai puțin singur decât într-un oraș mic unde toată lumea știe cine ești, dar nimeni nu te ascultă.
Am simțit o libertate aproape narcotică: o stare care te contaminează și te face să revii iar și iar. Bonusul? Amintiri suficiente pentru toți anii care vor urma. Și, mai presus de toate, perspectiva de a privi lumea cu ochi noi și de a râde ușor de propria autoironie, care rămâne cel mai bun companion de drum.
