Cand crima organizată recrutează elite, iar ANAF angajează rubedenii
Partidele politice au devenit, în România postdecembristă, nu simple vehicule de reprezentare democratică, ci adevărate lifturi sociale pentru impostură, cu acces direct la bugetul public. Sunt poarta larg deschisă prin care lumea interlopă, oportuniștii fără scrupule și nulitățile cu relații pătrund în instituțiile statului cu legitimație oficială, funcție publică și salariu plătit de contribuabil.
Pluripartidismul – această perdea decorativă de democrație – funcționează ca un spectacol de varietăți prost regizat: multe sigle, aceleași fețe, aceeași mediocritate. Concurență doar de formă, alternanță doar la jaf, nu la competență. În spatele scenei, aceleași găști își împart funcțiile, influența și contractele, exact ca pe vremea partidului unic – doar că acum cu Facebook, talk-show-uri și comunicate „transparente”.
Rezultatul este instaurarea unei autocrații a mediocrității, în care parvenitismul politic ocolește orice mecanism real de selecție a valorii. Competența devine un handicap, experiența – suspectă, iar verticalitatea morală – un motiv suficient pentru marginalizare, izolare sau eliminare.
Administrația publică – statul paralizat de propriii „oameni”
Fenomenul nu se oprește la vârful puterii. Se revarsă metodic în întreaga administrație publică. Astăzi, în România, orice funcție publică este politizată, de la portar la director general. Regulile sunt mimate, concursurile sunt scenografii ieftine, iar criteriile de competență sunt suficient de elastice încât să încapă și un CV gol, dacă poartă ștampila politică potrivită.
Efectul este devastator: dispariția specialiștilor. Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că nu mai sunt doriți. Sistemul funcționează tocmai pentru că este incompetent. Un sistem populat cu profesioniști ar deveni imprevizibil. Iar politicul urăște imprevizibilul mai mult decât urăște corupția – pentru că de corupție se poate folosi.
ANAF – instituția care mimează lupta cu evaziunea
Pentru a înțelege unde a ajuns administrația fiscală, trebuie coborât din abstract în concret. Săptămâna trecută, analizând modificările recente ale Codului fiscal, am fost martorul unei discuții revelatoare într-o firmă de consultanță fiscală de elită.
Protagoniștii:
– un profesor universitar de fiscalitate;
– un lector universitar, fost șef la CECCAR;
– un avocat timișorean, profesor universitar la Drept, unul dintre cei mai respectați specialiști în drept fiscal din vestul țării.
De regulă, având în vedere cei aproape treizeci de ani de activitate în combaterea fraudelor fiscale, am evitat să scot în spațiul public „bucătăria internă” a fiscului, dintr-un minim reflex de decență profesională. De data aceasta, însă, m-am simțit umilit și revoltat de postura în care a ajuns fiscul românesc.
Discuția a pornit de la un control Antifraudă, desfășurat de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, la o firmă din Timișoara. Numele inspectorului: Aurelia Hui.
Lectorul universitar a asistat la control și, fără a-și declina identitatea, a pus câteva întrebări elementare. Rezultatul a fost un șoc și un eșec profesional complet: incapacitatea de a interpreta o balanță contabilă, lipsa oricărei coerențe în invocarea temeiului legal, bâlbâieli, improvizații și un limbaj de lemn menit să ascundă vidul de competență.
Întrebarea a venit firesc, aproape inevitabil: cum a ajuns această persoană inspector ANAF?
Telefonul care explică cum funcționează statul român
Profesorul universitar își amintește numele și sună la Deva un fost student, actualmente șef de serviciu la Antifraudă. Telefonul este pus pe speaker.
Răspunsul nu e o explicație. E o radiografie brutală a statului român: „Profesioniștii la Antifrauda Deva sunt o specie pe cale de dispariție. Ne bazăm pe cinci-șase oameni când apare un caz serios. Doamna Hui? Un inspector ca mulți alții. Competență? Hai să nu ne mințim. Semnează lângă alții. Așa își justifică munca. Dar are relații. E protejata lui Heiuș. Cu asta v-am spus tot.”
Și aici farsa se transformă în grotesc instituțional: „Ce nu știți – dar o să aflați în curând – e că doamna Hui și-a adus și fiica la Antifraudă. Giulia Popovici. De profesie manelistă. Căutați-o pe net. Transferată de la o primărie. Si a fost angajată cu o condiție: nu lucrează în weekend, are angajamente artistice. De parca evazionistii participa în weekend la spectacolele ei. Vă dați seama cu cine lucrăm? Și cu ăștia trebuie să producem rezultate.”
Nu știu cine este doamna Hui, nu mă intereseaza și nici n-am fost curios să-i evaluez competența profesională. Dar, dacă e adevarat ce se spune, Antifrauda Deva – creația lui Chitoiu, Diaconu și Ponta și, se pare, ulterior preluată de Heius – pe lângă că e instituție decor în combaterea fraudei fiscale, devine astfel un amestec de familie extinsă, agenție de impresariat și club de relații, unde profesionalismul este opțional, iar programul de lucru negociabil.
Portretul lui Heiuș – realizat de avocatul timișorean
În acel moment intervine avocatul timișorean. Portretul care urmează nu îmi aparține și nu l-aș fi făcut niciodată, dintr-un principiu simplu: atâta timp cât nu m-am intersectat direct cu deciziile unui om, nu îmi permit să speculez asupra moralității sau imoralității sale. Ce urmează vine din experiența profesională directă a unui om care a lucrat cu sistemul: „Am avut un contact cu acest individ. O dată, la o vânătoare în județul Hunedoara, pe unul dintre fondurile care, se pare, îi aparțin. A doua oară, într-un dosar al unui client – societate comercială – care reclama un control politic, la comanda lui Heiuș. Nu s-a putut proba caracterul politic al controlului. Dar, din discuțiile cu clientul – un personaj politic cunoscut – am reținut că Heiuș este un oportunist politic în sensul clasic. Toată cariera lui este legată nu de concursuri profesionsle, ci de relații și trafic de influență politică. Fost inginer, cu studii economice la o universitate neacreditată la momentul respectiv, a intrat în finanțe după ce s-a înscris în PNL. A urcat exclusiv pe criterii politice, sub protecția, se pare, a lui Dan Radu Rușanu, Daniel Chitoiu și, ulterior, a pastorului Ben-Oni Ardelean și a unor personaje controversate din servicii, din județul Hunedoara. L-am cunoscut când era director la Finanțe în Timișoara. Un produs tipic de partid.”
Avocatul relatează apoi un alt caz concret – invocând numele societății și al inspectorilor Antifraudă, pe care, din motive de protecție, nu le divulg. Un control în care s-au constatat fapte ce necesitau sesizarea Parchetului. Finalul? Sancțiuni simbolice. De ce? „Patronul s-a lăudat în fața mea și a inspectorilor că va interveni la Heiuș. Judecând după finalizarea controlului, înclin să cred că intervenția a funcționat. Așa că nu mă mir că s-a angajat o manelistă la Antifraudă.”
Când pamfletul devine memorie personală
Discuțiile au continuat, probabil, pe același ton: ironic, lucid, amar. Eu însă m-am scuzat și am plecat. Nu din lipsă de interes, ci dintr-un reflex greu de controlat.
Ca fost angajat al ANAF, fost subaltern al lui Lucian Heiuș, eliminat la concursul pentru Antifraudă pe criterii subiective – prin intervenția unui alt specimen promovat politic de Victor Ponta și Ilie Sârbu – mi-a devenit imposibil să mai asist la acea conversație fără să simt un amestec de greață, revoltă, mâhnire și sarcasm interior.
În timp ce profesorii și avocatul disecau profesionist dezastrul instituțional, mie mi se derula în minte un episod vechi, pe care ani la rând l-am tratat ca pe o anecdotă proastă, deși mi-a provocat multă frustrare profesională.
Cu puțin timp înainte de concursul Antifraudă, fostul deputat PDL, Gheorghe Ciobanu – unul dintre marii sforari politici, care și-a construit cariera din postura de șef al Vămii Timiș – m-a invitat la o „discuție”. Nu oficială. Nu transparentă. O discuție românească, cu subînțeles. Mi-a sugerat, senin, fără perdea, că el este un fel de reprezentant al șefului ANAF de atunci, Gelu Diaconu, și că el face listele cu viitorii angajați ai Antifraudei.
Am zâmbit. Am crezut că glumește. Prost obicei, într-o administrație coruptă, optimismul. Nu pentru că nu știam ce se întâmplă în sistem, ci pentru că nu-i anticipasem nivelul total de degradare.
Mai ales că, ulterior, doi ofițeri activi din SRI – oameni care nu trăiesc din bancuri și sunt și astăzi în sistem – mi-au spus exact același lucru, fără ironie și fără metafore.
Am ales să cred că exagerează. M-am bazat pe experiență, rezultate profesionale și notorietate. Pe atunci, sistemul încă mai avea, în mintea mea, o urmă de rușine.
Câtă naivitate!
Astăzi, privind înapoi, când analizez ce se întâmplă la Antifrauda Deva – unde specialiștii în fiscalitate au fost înlocuiți de maneliști, de indivizi incompetenți aduși prin transferuri dubioase și de „protejați” – încep să cred că parlamentarul Ciobanu nu mințea în 2012. Doar îmi devoala procedura. Concurs cu public, selecție în culise. Exact ca emisiunile de talente: publicul vede audițiile, juriul mimează exigența, câștigătorii sunt deja stabiliți.
Diferența e că, la „Românii au talent”, mai apare din când în când cineva care chiar știe ceva.
La Antifraudă, talentul principal este relația.
Când impostura întâlnește competența
Întrebarea esențială este alta: ce se întâmplă când impostura întâlnește competența reală? Cine câștigă și cine pierde? Ce se întâmplă când un inspector Antifraudă, format în primărie sau selectat pe criterii de rudenie, ajunge față în față cu un specialist autentic, precum Dudaș Doru, fost director în Ministerul Finanțelor și ANAF, care, sa presupunem, consiliaza o mare multinațională care externalizeaza profitul prin metoda prețului de transfer sau a serviciilor fictive? Ce fac doamna Hui și fiica sa? Cheamă cavaleria grea – pe Heiuș? Sau se fofilează și dispar odată cu dispariția banilor din fraudele fiscale? Nu e o întrebare retorică. E o realitate la nivelul intregii Antifraude fiscale și a întregului ANAF, unde, numai în luna ianuarie curent, prin intervenție politică, au fost transferate zeci de persoane, din primarii, fără experiență și fără competență fiscală.
Răspunsul este simplu: se produce implozia. Inspectorul bâjbâie, evită discuția tehnică, se refugiază în formulări vagi și, în final, caută sprijin politic. Pentru că nu are altă armă.
Iar crima organizată câștigă, ca de regula și Statul pierde, fiind obligat să se împrumute să plătească salariile de la DGA – din ANAF.
Concluzie – o luptă pierdută din start
Ceea ce șeful ANAF și minstrul finanțelor omit din ecuația luptei împotriva evaziunii fiscale e că, crima organizată este cu mult înaintea statului. Ca infrastructura profesională este înarmată până în dinți, în timp ce fiscul se apără cu puști de lemn. Își permit, financiar, sa-si angajeze cei mai buni specialiști – contabili, avocați, experți financiari, oameni cu inteligență și disciplină. În schimb, Statul român, prin ANAF, contracarează cu salarii descurajante la specialiștii din inspecție fiscală și transferă lupta împotriva fraudei fiscale către pilele politice: nepoți, amante, copii de politicieni și, mai nou, artiști cu program flexibil.
Stimate ministru de finanțe și șef ANAF. Asta nu este luptă împotriva evaziunii fiscale. Este predare necondiționată, cu salariu, pensie și aplauze interne. Asta nu înseamnă combaterea evaziunii fiscale, ci complicitate la evaziune.
Pentru că dacă asta se numește autoritate fiscală, atunci România nu mai are stat. Are doar o scenografie administrativă, populată cu figuranți. Profesioniștii sunt ținuți la ușă – pentru că sunt periculoși. Știu ce fac.
Iar când pierdem lupta cu evaziunea fiscală, nu este pentru că infractorii sunt prea deștepți. Este pentru că statul a decis să lupte cu impostura organizată folosind propria impostură, ceea ce, repet, este complicitate.
