Societatea cu fundul în sus
La ce asistăm astăzi? La tentativa disperată a unor caste privilegiate de a-și securiza dreptul de a jefui banii publici.
Nu mai e niciun mister, niciun paravan ideologic — e un război deschis între profitori și populația obligată să-i întrețină.
Paradoxul moral e grotesc: cel care produce este constrâns să-l întrețină pe cel care nu produce, iar întreținutul, culmea tupeului, are pretenția să trăiască mai bine decât întreținătorul său.
Trăim o lume în care parazitul se dă exemplu de reușită socială, iar munca a devenit o formă de prostie fiscalizată. Beneficiarii de pensii speciale și sinecuriștii – adică întreținuții profesioniști ai statului – s-au aliat într-un front comun al privilegiului. Ei strigă, revoltător, că „li se cuvine”, că poporul e dator să le susțină luxul, chiar dacă ei nu aduc niciun gram de plusvaloare, iar serviciile lor sunt, în cel mai bun caz, decorative.
Am ajuns într-o societate cu fundul în sus, în care nu cei care creează și muncesc dictează regulile, ci cei care consumă și împart prada. Asta nu mai e democrație, nici capitalism, nici măcar tranziție — e un neo-comunism cu față de sinecură, o dictatură a întreținuților ridicată la rang de merit național.
Sistemul de protecție al întreținuților
Ca orice specie rară și prețioasă, întreținuții au nevoie de protecție. Nu de orice fel, ci una de stat — cu sigiliu, ștampilă și paragrafe constituționale scrise cu cerneală groasă, pentru ca nici Dumnezeu să nu le poată lua pensia sau sinecura. Așa s-a născut Sistemul Național de Protecție a Întreținuților (SNPI) — un organism viu, complex, cu ramificații în toate instituțiile, cu reflexe rapide și instinct de haită. O componenta a ⁷Statului Paralel.
În fruntea sa, Justiția de stat — cea care apără nu adevărul, ci privilegiul.
Curtea Constituțională, această Călugăriță a Pensiei Speciale, trăiește în extaz juridic de fiecare dată când trebuie să declare „neconstituțional” un articol care ar putea atenta la luxul întreținuților. Că doar ce ar fi o democrație fără inechitate garantată constituțional?
Apoi vine CSM-ul, care sare ca ars dacă cineva îndrăznește să atingă sensibilitatea financiară a magistraților.
La ei, independența nu mai e o virtute morală, ci o categorie bugetară, indexată trimestrial.
Și cum un regat al întreținuților nu poate funcționa fără un cor de laudă, apare presa protejată, cea care transformă privilegiul în patriotism și lenea în merit. Jurnaliștii de serviciu ne explică doct că „nu poți avea justiție fără pensii speciale”, „nu poți avea competență fără salarii obscene” și „nu poți avea democrație fără clientelă politică”.
De parcă poporul ar trebui să plătească chirie în propria țară pentru că îndrăznește să muncească.
În completarea sistemului se află partidele politice, aceste agenții de plasare a sinecuriștilor.
PSD, PNL, UDMR — toți fac parte din aceeași frăție a întreținuților. Schimbă guverne, culori și sloganuri, dar nu ating niciodată „drepturile câștigate” ale celor care nu muncesc.
E o tăcere de aur, un pact de neagresiune între privilegiați.
Și, ca să nu pară totul absurd, au fost inventate instituțiile de super-supraveghere financiară:
• ANRE, unde kilowattul de lux se măsoară în euro per sinecurist;
• ASF, unde asigurarea e garantată doar pentru cei asigurați politic;
• Companiile de stat, care funcționează ca aziluri de lux pentru rude, amante și foști consilieri.
Toate acestea formează coloana vertebrală a Republicii Întreținuților — un stat paralel, dar nu ocult. E la vedere, semnează contracte, dă interviuri, merge în concedii exotice „pe fonduri europene”.
Iar cei care-l întrețin, adică poporul plătitor de taxe, sunt încurajați să creadă că „așa e normal”, că „nu se poate altfel”.
Cum se prăbușește o Republică a Întreținuților
Toate imperiile decadenței se prăbușesc nu când le lipsește aurul, ci când li se termină fraierii.
Așa va muri și Republica Întreținuților: nu prin revoluție, ci prin epuizarea resursei de întreținutori.
Când ultimul contribuabil își va da demisia din naivitate, când medicul va pleca, profesorul va abandona, iar muncitorul va spune „ajunge!”, întreținutul se va uita în jur și va descoperi că nu mai are pe cine parazita.
Deocamdată, însă, trăim apogeul absurdului: întreținutul a devenit stăpânul întreținatorului. El dă ordine, el dictează legi, el își fixează pensia, salariul, vacanța și norma de respect obligatoriu. A creat un sistem în care parazitul e premiat, iar organismul gazdă e sancționat. Și totul, bineînțeles, „în numele stabilității sociale”.
Dar istoria are o regulă simplă: niciun parazit nu supraviețuiește când moare organismul.
Și, încet-încet, organismul social românesc moare. Nu de boală, ci de oboseala morală de a trăi într-o minciună administrativă, într-un stat care-și devorează cetățenii productivi ca să-și hrănească protejații.
Când tot mai mulți tineri aleg să plece nu pentru bani, ci pentru demnitate, când munca devine pedeapsă și lenevia statut legal, nu mai vorbim de o societate — ci de o comedie neagră, o farsă istorică pusă în scenă de impostori cu diplomă și mandat.
Republica Întreținuților va cădea atunci când cel întreținut va înceta să creadă că e dator.
Când fiecare om cinstit va refuza să mai susțină minciuna prin tăcere, prin frică, prin conformism.
Când ne vom aduce aminte că moralitatea nu se scrie în Constituție, ci în conștiință.
Atunci, privilegiul se va transforma în rușine, sinecura în ridicol, iar întreținutul în ceea ce a fost mereu: un impostor al istoriei, trăind pe datorie din truda altora.
Până atunci, însă, spectacolul continuă. Decorul e fastuos, costumele scumpe, iar publicul — adică noi — plătim biletul, taxele și liniștea lor.
Dar, ca în orice piesă prost regizată, vine un moment în care actorii uită textul, publicul se ridică și pleacă. Și-atunci, cortina cade. Nu cu aplauze, ci cu ecoul amar al adevărului: „Republica Întreținuților” a fost, de fapt, marea ruină a celor care munceau.
Am scris aceste rânduri nu ca pamflet, ci ca avertisment moral. Pentru că o națiune care își răsplătește întreținuții mai mult decât muncitorii, care ridică impostura la rang de merit și virtutea la rang de prostie, nu se conduce spre progres, ci spre autodistrugere.
