PSD, pentru a se proteja de răspundere în fața furtului sistematic al banilor publici, a inventat o strategie diabolic de eficientă: dictatura Justiției prin complicitate. Nu prin frică, ci prin cumpărare, seducție și promovare. În loc să se teamă de procurori, i-au făcut colegi de masă. În loc să-i ocolească, i-au avansat, i-au decorat și i-au transformat în garanți ai impunității.
Așa a apărut o Justiție obedientă, perfidă, care nu mai caută adevărul, ci semnalul politic. O Justiție care tace când fură stăpânii și urlă când e nevoie de un dușman public. A devenit o anexă a puterii, o piesă din mecanismul de protecție al rețelelor mafiote care conduc România sub masca democrației.
Onoare? Demnitate? Justiție? Să fim serioși. Toate au fost abandonate la casa de amanet a interesului personal. Procurorii care au îndrăznit să creadă în lege au fost marginalizați, judecătorii care au refuzat să joace după partitură au fost hărțuiți, iar cei care s-au „aliniat” au primit vile, funcții și protecție.
Astfel s-a instaurat dictatura complicității, o formă rafinată de sclavie morală, în care Justiția nu mai pedepsește corupția, ci o legalizează. Totul sub deviza: „Nu contează cine fură, contează cine semnează achitarea.”
Pentru a-și desăvârși opera de autoimunizare împotriva răspunderii, PSD a înțeles că nu e suficient să corupi politicieni și funcționari publici. Trebuie să colonizezi chiar Justiția. Așa s-au născut pactele nespuse dintre puterea politică, CSM, Inspecția Judiciară și Servicii.
Consiliul Superior al Magistraturii – acea instituție care ar fi trebuit să fie gardianul independenței – a fost transformat într-un consiliu de administrație al tăcerii. O structură menită nu să apere judecătorii de presiuni, ci să-i pedepsească atunci când nu sunt „flexibili”. Cu o eficiență demnă de o corporație a fricii, CSM a devenit organul disciplinar al obedienței.
Inspecția Judiciară, în loc să curețe sistemul, a fost folosită ca bâtă politică. Când un magistrat a încercat să aplice legea, nu interesul, s-a trezit cu anchetă disciplinară. Când altul a închis ochii la o hoție de partid, a fost decorat pentru „echilibru și profesionalism”.
Serviciile, firește, au completat decorul. Au știut tot, au înregistrat tot, dar au intervenit doar când s-a schimbat raportul de putere. În rest, au lăsat să curgă mizeria, ca să aibă cu ce șantaja mai târziu. O simbioză perfectă între mafie și stat, între tăcere și control.
În acest teatru absurd, Justiția a devenit decorul legitim al corupției, iar judecătorii – figuranți în propriul act de trădare morală. Totul se desfășoară impecabil, legal, constituțional chiar. Legea e doar decorul prin care hoția își dă singură certificat de nevinovăție.
Așa s-a născut România impunității totale, unde furtul din bani publici nu mai este o infracțiune, ci o competență de partid. Și unde Justiția, în loc să apere legea, apără privilegiile celor care o finanțează.
În fond, România de azi nu mai este o democrație, ci o oligarhie cu robe și girofaruri. Un stat în care vinovatul are avocat înainte de faptă, iar judecătorul are scutire înainte de rușine. Aici, legea nu mai separă binele de rău, ci puternicul de fraier.
Justiția, transformată în scutul infractorului de partid, și-a pierdut sufletul exact în clipa în care a început să zâmbească la ședințele festive ale Guvernului. De atunci, totul s-a degradat: nu se mai face dreptate, ci doar drepturi pentru ai noștri.
Cine mai are curajul să creadă în adevăr e considerat naiv. Cine mai vorbește de morală, devine suspect. Cine nu se vinde, devine dușmanul sistemului. Și astfel, sub tăcerea bine plătită a celor care ar fi trebuit să apere legea, țara s-a transformat într-un paradis al hoților cu legitimație de stat.
Aici, corupția nu se mai pedepsește, ci se votează. Nu se mai ascunde, se negociază. Și nu mai e rușine să furi, e rușine să nu participi.
De aceea, când auzi pe cineva rostind solemn cuvântul „Justiție”, să știi că vorbește fie din interes, fie din amnezie. Pentru că adevărata Justiție a fost demult vândută – la pachet cu onoarea, demnitatea și speranța.
