Țara unde hoții au scris legea împotriva hoților
România e un caz unic în lume: un stat care, după ce și-a schimbat regimul politic, n-a mai schimbat moravurile, ci doar vocabularul juridic al jafului.
După 1989, în timp ce poporul învăța alfabetul democrației, elita politică redacta, cu cerneală de salam de Sibiu, un Cod Penal pe măsura intereselor proprii.
Și astfel, pe nesimțite, din paginile noii legi a dispărut un termen și o infracțiune periculoasă: „escrocheria”.
Da, exact termenul care desemna arta de a fura cu stil, sub aparența legalității.
Pe vremea lui Carol al II-lea, „escrocul” era un maestru al înșelătoriei, un artist al minciunii elegante, un infractor rafinat care păcălea lumea cu vorbe dulci și acte false. În UE există incriminări care acoperă escrocheria/frauda, deturnarea fondurilor publice și gestiunea frauduloasă — multe state le reglementează explicit (Franța, Italia, Spania, Germania etc.).
În România post-decembristă, escrocul a fost reabilitat: a devenit politician, consilier, patron, ministru sau consultant juridic.
Și ca să nu mai fie niciodată deranjat de procurori, s-a asigurat că termenul „escrocherie” dispare din Codul Penal.
Metamorfoza terminologică – de la hoț la „administrator”
Când citești Codul Penal actual, ai impresia că trăiești într-un stat de sfinți cu diplome. „Escrocheria” a fost dizolvată în aburii unui articol palid: Art. 244 – Înșelăciunea. „Inducerea în eroare a unei persoane pentru obținerea unui folos patrimonial injust.”
Adică, dacă prostești un bătrân să-ți dea banii, ești infractor.
Dar dacă prostești statul să-ți dea milioane printr-un contract de consultanță, ești „om de afaceri”.
De fapt, legiuitorul român a inventat o formă superioară de hoție – legalizată, parafată și semnată cu ștampilă.
În România, totul e legal, chiar și furtul, atâta vreme cât e făcut cu antet și aviz de la Curtea de Conturi.
Deturnarea de fonduri – infracțiune la export
Franța, Spania, Italia, Belgia – toate au în codurile lor infracțiunea de deturnare de fonduri publice.
Adică, dacă un funcționar mută banii statului într-o direcție neautorizată, intră la pușcărie.
România? Nu, noi nu avem așa ceva.
La noi, dacă un primar redirecționează banii de drumuri către borduri, panseluțe și festivaluri cu sarmale, e „decizie de oportunitate”.
Dacă un ministru semnează un contract păgubos de sute de milioane, e „management public”.
Dacă un director de companie de stat sifonează banii în consultanțe fictive, e „strategie de dezvoltare durabilă”.
Nu există deturnare de fonduri, pentru că, potrivit filozofiei juridice românești, banii publici nu pot fi deturnați, ci doar redistribuiți între prieteni.
Gestiunea frauduloasă – doar pentru proștii din privat
Codul Penal păstrează, totuși, o infracțiune numită „gestiune frauduloasă” (art. 242).
Dar atenție: ea se aplică doar administratorilor de bunuri private.
Cu alte cuvinte:
• Dacă ești gestionar într-un magazin și lipsește marfă, faci pușcărie.
• Dacă ești ministru și dispar 200 de milioane de euro din fonduri europene, primești Ordinul „Steaua României”.
Pentru bugetari, legea a fost atent „ajustată”: ei nu sunt administratori în sens civil, ci „demnitari”, adică oameni deasupra legii.
De aceea, la noi, nimeni nu e condamnat pentru „proastă administrare” sau „decizii catastrofale”.
S-a furat, s-a risipit, s-au prăbușit întreprinderi – dar totul „în limitele legii”.
Asta e România: țara în care legalitatea a devenit scutul perfect al ilegalității.
Marele alibi: „Decizia politică nu poate fi cenzurată penal”
Iată mantra supremă a hoțului cu carnet de partid.
În România, „decizia politică” e un fel de sutană sfântă: acoperă orice jaf, orice abuz, orice fraudă. Nicio instanță nu poate judeca o decizie de oportunitate, chiar dacă produce o gaură de sute de milioane.
Așa s-au justificat privatizările frauduloase, tunurile din energie, fondurile PNDL și investițiile de carton.
Cine să răspundă penal?
Ministrul? El a semnat „în limitele competenței”.
Directorul? El doar a aplicat „hotărârea”.
Funcționarul? El a executat „ordinul superiorului”.
Iar superiorul? E deja senator, cu imunitate.
Cum s-a construit impunitatea juridică
Totul a fost calculat milimetric.
În loc să se facă un Cod Penal al responsabilității publice, s-a făcut un Cod Penal al protecției clientelei politice.
Așa s-au scos din sfera penală:
• deturnarea de fonduri publice;
• gestiunea frauduloasă a banului public;
• răspunderea pentru proasta administrare a patrimoniului statului;
• răspunderea colectivă în caz de decizii administrative păguboase.
A rămas doar „abuzul în serviciu” – dar și acela a fost ciuntit de Curtea Constituțională, până a devenit un articol decorativ, aplicabil doar în cazuri de prostie excesivă.
Astfel, statul român a reușit performanța unică de a avea cele mai multe pagube bugetare din Europa și cele mai puține condamnări pentru ele.
Practic, corupția a fost transformată în meserie, cu normă de aplicare și pensionare specială.
Concluzie! Escrocheria – marele succes al tranziției românești
Escrocheria n-a dispărut din România.
A fost doar promovată: din infracțiune, a devenit doctrină de guvernare.
E principiul de bază al economiei de tranziție, motorul democrației originale și garanția perpetuării sistemului.
În România, dacă furi fără acte, ești hoț.
Dacă furi cu acte, ești specialist.
Dacă modifici legea ca să poți fura liniștit, ești reformator.
Și astfel, patria noastră a ajuns un experiment reușit de stat escrocat de propriul Cod Penal.
Un stat în care justiția e o piesă de teatru, iar Codul Penal – un scenariu scris de cei care trebuiau să joace rolul inculpaților.
Cum a devenit Curtea Constituțională gardianul privilegiilor și avocatul escrocilor de stat
De la gardian al legii la avocat al clientelei
În teorie, Curtea Constituțională a României (CCR) ar trebui să fie paznicul suprem al legalității.
În practică, a devenit gardianul privilegiilor – o instituție cu aer de tribunal divin, care hotărăște cine are voie să fure cu imunitate și cine n-a respectat procedura.
CCR e ca un portar de lux la o clădire în flăcări: nu stinge incendiul, doar verifică dacă pompierii au formularul corect.
Iar dacă incendiul pornește din vila vreunui demnitar, atunci declară focul… neconstituțional.
Anatomia unui scut: decizii istorice de protecție
Curtea Constituțională e, probabil, cea mai eficientă formă de asigurare pe viață pentru corupți.
De la „abuzul în serviciu” până la „prescripția faptelor”, CCR a emis decizii care au șters ani întregi de anchete, au reabilitat condamnați și au paralizat sistemul de justiție.
Să trecem în revistă câteva momente „istorice”:
• Decizia 405/2016: redefinirea abuzului în serviciu – o mică bijuterie juridică.
De atunci, abuzul nu mai e abuz decât dacă e comis cu încălcarea unei legi scrise negru pe alb.
Adică poți da contracte fictive, poți favoriza rude, poți sifona bani — atâta timp cât nimeni nu a scris expres „e interzis să fii hoț”.
• Decizia 297/2018: prescripția faptelor – un tsunami judiciar.
Pe scurt: s-au șters mii de dosare de corupție pentru că, între timp, statul „a uitat să recalculeze termenul”.
În orice țară normală, ar fi fost scandal național; în România, a fost o victorie a „respectării drepturilor omului”.
• Deciziile privind pensiile speciale: CCR a declarat neconstituțională orice tentativă de eliminare a lor.
Argumentul suprem: „drepturile câștigate”.
Adică, dacă ai jefuit statul 20 de ani și ți-ai calculat pensia din hoție, ai dreptul constituțional să fii răsplătit pentru perseverență.
Constituția – scut de protecție pentru privilegiați
Constituția României, în mâinile CCR, a devenit un fel de praf de zâne juridic: ori de câte ori un politician riscă să răspundă penal, se invocă articolele magice: „separarea puterilor”, „dreptul la apărare”, „principiul legalității”, „dreptul la viață privată”.
E ca și cum, într-o bandă de hoți, fiecare ar avea Constituția în buzunar și, când vine poliția, strigă: „Stai! E un drept câștigat să fur conform legii mele fundamentale!”
CCR a reușit ceea ce nici mafia siciliană n-a reușit: să transforme impunitatea în principiu constituțional.
E o instituție care nu mai apără cetățeanul de abuzurile statului, ci statul de furia cetățeanului.
Cum se selectează îngerii păzitori ai corupției
Membrii Curții nu sunt aleși pentru competență, ci pentru loialitate politică. Parlamentul și președintele numesc, fiecare, favoriții lor. Rezultatul? O Curte de apartament politic, cu decizii în funcție de culoarea guvernării.
Fiecare judecător constituțional e, în realitate, un „delegat de partid”, cu misiune clară:
• să neutralizeze orice lege care ar atinge clientela proprie;
• să blocheze orice tentativă de reformă reală;
• să garanteze imunitatea „structurilor de putere”.
De aceea, Curtea Constituțională seamănă mai degrabă cu o Comisie de protecție a sistemului, nu cu un tribunal.
E o combinație între Sfântul Scut al Barosanilor și Oficiul Național al Nepedepsirii.
Exemple concrete de „protecție constituțională”
• Când guvernul vrea să reducă cheltuielile publice, CCR sare ca arsă: „Atentat la statul social!”.
• Când Parlamentul crește salariile demnitarilor, CCR tace: „E dreptul lor”.
• Când un contribuabil reclamă că statul i-a furat munca prin taxe abuzive, CCR zice: „Nu are calitate procesuală”.
• Dar dacă un fost deputat contestă legea care îi taie pensia specială, hop! Ședință de urgență, deliberare solemnă și verdict final: „neconstituțional, că doar omul a muncit la furat cinstit!”
Efectul devastator: statul de drept, redus la spectacol
Prin deciziile CCR, România a ajuns un stat de drept doar în sens teatral.
Avem legi, dar nu se aplică.
Avem justiție, dar e castrată.
Avem Constituție, dar e folosită ca șorț de protecție pentru hoți în bucătăria puterii.
Justiția devine un decor de operetă: procurorii mimează ancheta, judecătorii mimează procesul, iar CCR dă aplauze finale.
Totul în aplauzele celor care își zic, cu un zâmbet de satisfacție constituțională: „E legal să fii corupt, dacă ești destul de sus ca să-ți scrii singur legea.”
Concluzie. Curtea Constituțională – azilul de lux al democrației românești
CCR nu mai e un garant al echilibrului puterilor, ci un surogat de imunitate colectivă.
O fortăreață construită de politicieni pentru ei înșiși, unde legile se judecă nu după logică, ci după apartenență.
În România, legea e un drum cu sens unic: merge doar până la poarta Curții Constituționale.
Acolo, orice abuz se topește în „drepturi câștigate”, orice furt devine „act administrativ”, iar orice corupt devine cetățean constituțional model.
