Cazul Secureanu, fostul manager al spitalului Malaxa, care a scăpat de 11 ani de închisoare, nu este doar un episod izolat. Este oglinda fidelă a unei justiții care a uitat ce înseamnă adevăr, moralitate și responsabilitate. Acest individ a demonstrat că, în România, legea poate fi interpretată în favoarea infractorului, iar victimele rămân fără apărare.
Codul penal și codul de procedură – instrumente pentru tergiversare
Legislația românească oferă mecanisme tehnice pentru protecția drepturilor cetățeanului, dar și pentru tergiversarea proceselor:
• Art. 154 C. pen. stabilește termenele de prescripție în funcție de pedeapsa prevăzută.
• Art. 155 C. pen., potrivit deciziilor CCR, creează lacune care permit blocarea dosarelor.
• Art. 16 C. proc. pen. permite încetarea procesului penal la prescripție.
În mâna judecătorilor cinici sau comozi, aceste instrumente devin un paravan pentru impunitate. Procesul poate fi prelungit ani la rând, până când ceasul bate mai tare decât dosarul.
Dosarul Secureanu – rejudecare ca strategie pentru prescripție
Dosarul Secureanu a fost retrimis spre rejudecare după șapte ani de amânări șmecherești, sub justificarea că fusese condamnat de un judecător „lipsit de imparțialitate”. Curtea de Apel avea două variante: clasarea sentinței sau rejudecarea. Alegerea rejudecării nu a fost întâmplătoare: scopul era să permită intrarea în termenul de prescripție, oferind infractorului o portiță de scăpare.
Această justificare procedurală aparent legală maschează adevărul crud: procesul a fost prelungit deliberat, transformând justiția într-un mecanism de protecție pentru infractor, în loc să fie un gardian al dreptății. Judecătorii care acceptă astfel de strategii nu doar că ignoră moralitatea, ci o înlocuiesc cu oportunism, transformând dosarul într-un spectacol grotesc.
Cazul Popa Dumitru-Cristian – „Regele cerealelor din Banat”
Fenomenul Secureanu nu este singular. O situație asemănătoare a avut loc în vestul României, cu gruparea Popa Dumitru-Cristian, supranumit „Regele cerealelor din Banat”. Această grupare, formată din cei mai verosi samsari de cereale, a prejudiciat statul cu peste 17 milioane lei.
Dosarul a fost tergiversat de un judecător de la Tribunalul Caraș-Severin, ani la rând, până când a intervenit prescripția. Întregul proces a fost aproape pe față și evident, dar decizia judecătorului a făcut imposibilă sancționarea infractorilor.
Consecințele acestei decizii au fost dramatice: ANAF și DNA au fost demobilizate în continuarea urmăririi cazurilor de evaziune fiscală. Un singur judecător, prin indiferență morală sau oportunism, a reușit să blocheze eforturile instituțiilor și să descurajeze anchetele viitoare. Munca procurorilor și inspectorilor fiscali, orele de documentare și probele adunate cu efort, au fost făcute inutil, ca și cum statul însuși și-ar fi dat acordul tacit pentru fraudă. O spun in cunoștință de cauza, fiind cel care a depistat si instrumentat acest caz.
Conștiința judecătorului – raritate și excepție
Există încă judecători corecți, care își asumă obligația morală de a sluji adevărul și dreptatea. Aceștia utilizează prerogativele legii pentru a soluționa rapid cauzele, respingând tergiversările abuzive și urmărind fondul faptelor. Dar sunt din ce în ce mai puțini: sistemul mafiot nu are nevoie de personaje care să deranjeze.
Majoritatea magistraților au devenit funcționari ai cinismului, adaptați la degradarea morală a societății. Într-o lume în care succesul se măsoară în bani, influență și relații, moralitatea devine facultativă.
Prescripția – fabrica de „nevinovați oficiali”
Prescripția nu doar că scapă infractorul, ci îi oferă un certificat de moralitate oficial. Exemplele sunt multiple:
• Elena Udrea, cu dosare stinse prin prescripție.
• Marian Vanghelie, salvat de cronometru.
• Radu Mazăre, unde unele acuzații s-au evaporat.
• Dosarul Microsoft, sute de milioane pierdute, dar vinovații nu au fost pedepsiți.
• Dan Șova, care a beneficiat de aceeași portiță legală.
• Familia Cosma de la Prahova și mulți, mulți alții.
În plus, cei care scapă prin prescripție se întorc adesea în sistemul public, ca și cum ar fi fost victime, continuând aceleași practici și consolidând rețelele de interese.
Cazul „Piedone” si Gutău sunt de referință!
Corupția morală a magistratului
Degradarea morală a judecătorilor este poate cea mai gravă problemă. În loc să fie gardieni ai valorilor sociale, mulți au transformat justiția într-un comerț cu pedepse și achitări. Indiferența față de morală permite ca infractorii să zâmbească, iar victimele să se simtă batjocorite. Judecătorul cinic ridică din umeri: „Eu doar aplic legea”, ignorând că aplicarea tehnică fără conștiință echivalează cu complicitate morală.
Există încă judecători care luptă pentru adevăr, dar ei sunt marginalizați. Într-o societate cinică și materialistă, onestitatea devine inconvenientă, iar moralitatea – lux rar și periculos.
Consecințe pentru societate
O justiție fără moralitate nu mai educă, nu mai protejează și nu mai inspiră. Mesajul transmis generațiilor viitoare este clar: legea poate fi evitată, dreptatea poate fi tergiversată, cinismul este recompensat. În lipsa reperelor morale, societatea se erodează lent: cetățenii pierd încrederea, instituțiile își pierd sensul, iar corupția devine normă.
În loc de final
În România, hoțul prescris e ca vinul vechi – cu cât așteaptă mai mult, cu atât e servit mai bine în funcții publice.
Judecătorul care îi dă drumul își vede de pensia specială, convins că a respectat legea, dar uitând că a trădat justiția.
Așa se naște un nou adevăr cinic: la noi, legea există, dar justiția a murit.
Din păcate, dincolo de manipularea politicianista, de populism si demagogie, asistam la un adevar dureros dar incontestabil: lăsându-se încălecați de mafia politică, căzând pradă intereselor materiale, judecătorii și procurorii au ajuns să gândească mai mult în tabele Excel decât în termeni morali. Pentru ei, dosarul penal nu mai este o dramă socială, o rană adâncă a comunității, ci o combinație între cod numeric personal, sume de bani, și eventual numele unui avocat de casă care „rezolvă”. Noțiuni precum dreptate, onoare, adevăr sau morală par să fi dispărut din vocabularul lor, ca și cum ar fi cuvinte arhaice scoase din circulație, potrivite doar pentru manualele de educație civică de clasa a IV-a.
Magistrații devin tot mai materialiști și mai cinici, oglindind perfect degradarea morală a societății. Într-o țară unde „modelul de succes” este politicianul corupt, afaceristul cu contracte cu statul sau funcționarul îmbogățit peste noapte, cum să mai pretinzi de la un judecător să caute dreptatea, nu oportunitatea? Dacă societatea își educă tinerii să viseze la bani mulți și muncă puțină, la combinații și nu la merit, de ce ar fi justiția altfel?
Adevărata tragedie este că moralitatea nu mai figurează în niciun act procedural. Se invocă articole de lege, se jonglează cu excepții și termene, dar nimeni nu se mai întreabă simplu: „E corect? E drept? E moral?” – întrebări care ar trebui să fie fundamentul oricărei decizii judiciare. În absența acestora, justiția devine un spectacol cinic, în care victimele devin statistici, iar inculpații bogați își cumpără libertatea cu nonșalanța cu care alții își iau un bilet de avion.
În fapt, degradarea morală a magistraților nu e o întâmplare, ci o contagiune: dacă toată societatea se târăște prin mocirla compromisului și a interesului meschin, era doar o chestiune de timp până când și cei chemați să fie „ultimii apărători ai dreptății” vor abandona ideea de justiție ca virtute. Efectul? Când moralitatea devine facultativă, justiția se transformă în simplu comerț cu pedepse și achitări.
Și atunci, să nu ne mirăm că avem corupție endemică, că instituțiile sunt capturate și că România pierde miliarde. Pentru că, înainte de orice cod penal sau procedură, justiția este – sau ar trebui să fie – o problemă de morală. Iar când aceasta dispare, nu mai rămâne decât un aparat birocratic rece, care mimează legea și perpetuează nedreptatea.
Dacă privim atent, degradarea morală a magistraților nu este un fenomen izolat. Este reflexul direct al unei societăți în care valoarea supremă a devenit profitul imediat – fie că vorbim de bani, funcții, privilegii sau statut social. Atunci când liderii politici, oamenii de afaceri și chiar intelectualii publici au abandonat apelul la conștiință, era aproape inevitabil ca și justiția să se plieze pe acest tipar. Judecătorii și procurorii au început să se comporte ca niște contabili ai infracțiunilor, unde nu contează gravitatea faptei sau valoarea simbolică a pedepsei, ci doar procedura, formalitatea, interpretarea rece a unui text de lege.
În lipsa unei ancore morale, justiția nu mai are forță educativă. Un hoț de milioane care scapă pe chichițe procedurale nu transmite societății decât un singur mesaj: legea este doar un decor, iar morala un moft pentru naivi. Copiii care cresc văzând astfel de exemple nu vor înțelege niciodată diferența dintre legal și legitim. Vor ajunge să creadă că tot ce nu este prins în cod penal e permis.
Aici este tragedia: statul fără morală nu se prăbușește prin revolte, ci printr-o lentoare insidioasă, prin erodarea încrederii. Cetățeanul își pierde respectul pentru lege, apoi pentru instituții, apoi pentru ideea însăși de comunitate. Și astfel ajungem la paradoxul românesc: toată lumea vrea justiție, dar nimeni nu mai crede în ea.
Mai grav, lipsa moralității în deciziile judiciare are un efect de domino. Avocații devin tot mai inventivi în a transforma dreptatea în marfă, inculpații își fac calculele ca într-o bursă: cât costă tăcerea, cât costă amânarea, cât costă „o portiță”. Și totul se degradează, până când justiția încetează să mai fie un reper și devine doar o piață de tranzacționare a vinovăției.
Nu există justiție fără morală, așa cum nu există medicină fără etică sau educație fără valori. Și totuși, în România, exact aici s-a produs ruptura. Judecătorii au ajuns să creadă că „neutralitatea” lor presupune indiferență față de morală. Dar ce fel de neutralitate este aceea care lasă infractorii să zâmbească și victimele să se simtă batjocorite?
În definitiv, cine își mai asumă astăzi rolul de gardian al moralității publice? Nu politicienii, căci sunt parte din problemă. Nu universitățile, căci și-au vândut prestigiul pe diplome fără substanță. Și, dacă nici justiția nu o face, atunci cine rămâne?
Aici se deschide un teren fertil pentru satiră amară: România arată ca un tribunal în care judecătorii dau sentințe doar după ce își verifică bursele, procurorii aleg dosarele după rating, iar grefierii scriu motivările în funcție de cine sponsorizează hârtia.
