În România de azi, diferența dintre cetățeni, din perspectiva politicienilor, nu mai ține de educație, de venituri sau de valori, ci de gradul de manipulabilitate. Cine poate fi prostit ușor? Cine înghite nemestecat propaganda? Cine votează „cum i se spune”? În funcție de răspunsurile la aceste întrebări, aroganța și tupeul clasei politice își găsesc justificare, combustibil și direcție.
Este o realitate revoltătoare: impostura nu mai este o rușine, ci o carieră. Minciuna nu mai este un risc, ci o strategie electorală. Disprețul față de cetățeni nu mai este ascuns, ci afișat senin, în fața camerelor de luat vederi. Și totul se întâmplă pentru că ei știu că pot. Că sunt mulți care cred în lozinci, nu în fapte. Că există un „bazin de prostie” — și, da, e cazul să folosim termenul corect — care înghite orice, din lipsă de spirit critic și din obișnuință cu ipocrizia.
Ce e cel mai dureros? Că adevărul nu mai contează. Poți să urli, să aduci dovezi, să scrii analize, să faci anchete. Dacă acei oameni care trebuie să reacționeze nu o fac, totul rămâne zgomot de fond. Într-un sistem social unde criteriul principal e gradul de manipulabilitate, luciditatea devine marginală, iar indignarea — inutilă.
Dar ce e de făcut?
Mulți spun: „Doar educația ne mai salvează.” E adevărat — dar nu pentru generația actuală. Procesul educativ durează o generație. Nu putem aștepta 20 de ani în timp ce hoția e securizată de prostie. Așa că, dacă vrem o soluție reală, trebuie să fim pragmatici, radicali și hotărâți.
Când nu mai ai cum să educi, trebuie să revii la cel mai vechi instrument de reglaj social: rușinea publică. Impostorii, mincinoșii, ipocriții trebuie expuși, demascați, ridiculizați. Pamfletul, ironia, umorul negru, satirele — toate devin instrumente de igienă socială. Când nu mai poți înălța nivelul general, cobori toleranța față de josnicie.
Într-o societate scufundată în impostură, avem nevoie de repere. De oameni onești, competenți, verticali — și mai ales vizibili. Nu trebuie doar să existe, ci să fie sprijiniți, încurajați, promovați. Politicieni ca Radu Miruță sau Nicușor Dan, funcționari integri, jurnaliști curajoși, profesori dedicați — toți trebuie scoși în față și apărați de haita sistemului.
Românii cer, de obicei, „schimbarea totală”. E o iluzie. În schimb, putem cere lucruri concrete: demiterea unui director incompetent, anularea unei sinecuri, anchetarea unui contract dubios. Micile victorii contează. Ele demontează mitul invincibilității impostorilor. Ele arată că, dacă te ții scai, ceva cedează.
Indignarea e comodă. Participarea e dureroasă. Dar fără ea nu se mișcă nimic. Oamenii cinstiți trebuie să iasă din bula lor și să participe la alegeri locale, să candideze, să se implice în ONG-uri, consilii, dezbateri. Altfel, toate funcțiile vor fi ocupate de „băieții deștepți”.
Sistemul corupt trăiește nu doar din voturi, ci și din acceptare socială. Din faptul că oamenii educați „nu se bagă”. Dacă vezi un politician corupt, nu-l frecventa. Nu-l aplauda. Nu-l invita la evenimente. Nu te poza cu el. Nu-i spune „merge și așa”. Să simtă că-i toxic, că nu-i mai dă bine la CV să fure relaxat.
Concluzie
Să nu ne mai amăgim: nu vom transforma majoritatea. Dar nici nu e nevoie. E suficient ca 10-15% dintre cetățeni să devină lucizi, activi și insistenți. Să nu mai tacă. Să nu mai accepte. Să-i ridiculizeze pe cei care vor să transforme minciuna în normă.
Dacă nu putem eradica prostia, putem măcar dezactiva efectele ei politice. Putem rupe lanțul dintre manipulare și putere. Putem crea disconfort pentru impostori, expunere pentru cei decenți și spațiu pentru adevăr.
Nu avem nevoie de revoluție. Ci de obstinația lucidității.
Iar în vremuri ca acestea, obstinația e deja un act de curaj.
