Statul sinecurii: România ca afacere de partid și răsplată pentru obediență!

      De peste 30 de ani, România nu mai este un stat, ci o afacere de familie extinsă. Nu e o metaforă, ci o constatare rece. O rețea imensă, de tip mafiot, a fost țesută încă din epoca Iliescu de către PSD și perfecționată apoi de toate partidele care au trecut pe la guvernare. Centrul acestei rețele: sinecura – funcția publică bine plătită, atribuită pe bază de obediență, nu de competență.
      Nu e o întâmplare. Nu e prostie. Este strategie de partid. PSD a creat, întreținut și extins această clasă de sinecuriști loiali, care nu doar că au devenit stăpânii instituțiilor, ci și principalii agenți de influență ai partidului în teritoriu. În loc să avem funcționari ai statului, avem capi locali de rețea, conectați la bugetul public și instruiți să distribuie favoruri, contracte, posturi.
       De ce a fost nevoie de acest mecanism? Pentru a căpușa bugetul de stat și a-l recicla către partid și clientelă, într-o buclă închisă perfect. Banii publici ajung la firmele „de casă”, care întorc comisioane și susținere electorală. Funcționarul obedient e răsplătit cu un post călduț și un salariu umflat. Iar partidul supraviețuiește și se întărește. E un model economic bazat pe deturnarea fiscalității.

      Averile și tăcerea

      Analizați averile reale ale politicienilor. Nu cele din declarații, ci cele ascunse prin soți, copii, frați, veri, mătuși și amante. În țară și prin insule fiscale. România e plină de mătuși Tamara, dar niciuna nu mai deranjează pe nimeni. De ce? Pentru că întreaga administrație publică a fost mituită cu salarii uriașe și pensii speciale, tocmai ca să nu întrebe de unde provin vilele, apartamentele din Dubai și conturile din Cipru. E o rețea în care fiecare tace și închide ochii, pentru că altfel s-ar putea trezi anchetat și el.
      Așa funcționează România pesedistă. Și nu doar pesedistă – ci postcomunistă și transpartinică. PSD doar a pus fundația; PNL, PDL, ALDE și restul au extins construcția și s-au mutat cu tot cu rude în ea.

      Cazul Preoteasa: luxul la stat, pierderile la popor

      Un exemplu emblematic e Traian Preoteasa, directorul CFR Călători. Compania pe care o conduce înregistrează pierderi de peste 200 de milioane lei/an și are datorii de peste 1,2 miliarde, dar domnul Preoteasa își permite rate lunare de 14.000 de euro, deși venitul său oficial este de doar 9.300 euro.
      Cum? Simplu: nu trăiește din salariu, ci din funcție. Un apartament în Dubai de peste 1 milion de euro, un penthouse de 330.000 euro luat cu patru ani în urmă – toate acestea sunt dovezi nu ale performanței economice, ci ale protecției politice.
      Funcția e paravanul, dar securitatea vine din altă parte: din numele beneficiarilor de contracte și din intermediarii politici care i-au girat ascensiunea. Iar aceștia au tot interesul să-l păstreze acolo, pentru că știe prea multe. Și exact aici intră în joc șantajul preventiv.

      Mecanismul tăcerii: șantajul preventiv

      Sistemul funcționează ca un ceas elvețian al corupției: fiecare știe ce a făcut celălalt, fiecare are un schelet în dulap, și fiecare e protejat de frica mutuală. Nu există justiție. Există echilibru între vinovății. Fiecare sinecurist știe că e acolo pentru că a semnat ceva, pentru cineva. Și că acel cineva are grijă de el – atât timp cât tăcerea e garantată.
      Este un lanț al complicității. Tăcerea devine monedă de schimb. „Eu n-am văzut ce ai făcut tu la achiziții, tu nu vezi ce fac eu cu angajările.” Astfel, sinecura nu e doar un salariu bun. Este o formă de imunitate. Ești protejat de sus, de jos, din lateral. Atât timp cât nu deranjezi mecanismul, mecanismul te apără. Este o mafie administrativă care nu se bazează pe omertà, ci pe contracte și funcții publice.

      Cazuri-simbol: cum funcționează protecția în rețea

       1. ANRP – locul unde retrocedările au fost transformate în cote părți din jaf. Funcționari, politicieni, evaluatori – toți conectați într-un mecanism de îmbogățire pe spatele celor care aveau, cu adevărat, dreptul la proprietate. Nimeni nu vorbea, pentru că fiecare avea o semnătură pe un dosar suspect.
      2. CNAIR – compania unde plătești milioane pe kilometri de autostradă care nu există. Banii curg, asfaltul nu apare. Dar apar facturile, studiile de fezabilitate și subcontractele. Directorii sunt simpli pionieri prinși în vârtejul complicității. Dacă unul se răstoarnă, se dărâmă toată construcția politică.
      3. Poșta Română – relicva perfectă a funcționarului-sinecurist: nu livrează, nu evoluează, dar are mii de posturi bune pentru neamuri. Funcție pentru ginere, post pentru cumătră, șefie pentru amantă. O rețea de susținere electorală mascată sub timbre și plicuri.

      Și acum ce facem?

      Vin unii ca Bolojan sau Nicușor Dan și încearcă să pară anticorpi într-un organism bolnav. Dar sistemul e prea mare. Prea complex. Prea legat prin sfori nevăzute, conturi comune și tăceri periculoase.
      Ca să cureți un astfel de mecanism ai nevoie de:
• un Parlament curat, dar cine să-l aleagă?
• o justiție independentă, dar cine să o apere?
• instituții puternice, dar cine să le clădească, când toți trag sforile?
      Poate doar o revoluție a contabilelor oneste, a inspectorilor integri și a cetățenilor scârbiți, înarmați cu pixul, memoria și refuzul de a mai tăcea. O utopie, desigur. În realitate, caracatița se simte excelent. Se hrănește, se regenerează, se adaptează. Și are tot timpul alte ventuze de pus la conducere.