Problema: când aparențele valorează mai mult decât competența
În cei peste 42 de ani de activitate profesională, dintre care aproape trei decenii petrecute în controlul fiscal, am întâlnit de nenumărate ori același tip de personaj: oportunistul care își ascunde incompetența, limitele intelectuale și lipsa de scrupule în spatele unei amabilități de fațadă, al lingușirii și al disponibilității permanente de a-i servi pe cei aflați la putere ori în funcții de decizie. Atunci când acest comportament încetează să mai fie o excepție și devine un fenomen generalizat în instituțiile publice, consecințele depășesc cu mult carierele celor care îl practică: asistăm la erodarea profundă a profesionalismului, la compromiterea criteriilor de merit și, în cele din urmă, la o disoluție aproape totală a autorității publice. Statul își pierde capacitatea de a impune legea în mod egal, instituțiile își compromit credibilitatea, iar cetățeanul ajunge să nu le mai respecte și nici să nu se mai poată baza pe ele.
Oportunistul nu ajunge sus prin ceea ce știe, ci prin ceea ce acceptă să facă pentru cei care decid. În sistemul clientelar, competența este opțională, obediența obligatorie, iar lingușirea devine criteriu de promovare. Relațiile îi deschid ușile, supunerea îi păstrează funcția, iar serviciile făcute protectorilor îi cumpără ascensiunea.
Oportunistul nu este un simplu beneficiar al sistemului clientelar, ci unul dintre pilonii săi. Sistemul îl promovează, el îl consolidează; sistemul îl protejează, el îi apără interesele. Își datorează funcția celor care l-au propulsat și le întoarce serviciul prin tăcere, complicitate și executarea ordinelor, chiar și atunci când acestea contravin interesului public. Nu servește instituția, legea sau cetățeanul, ci rețeaua care îi garantează privilegiile.
Pentru el, principiile sunt negociabile, adevărul este un risc, iar conștiința profesională, o piedică. Colegul competent și integru devine un pericol, fiindcă nu poate fi controlat prin favoruri și nu acceptă să confunde obediența cu loialitatea. De aceea, într-un sistem bolnav, omul valoros este adesea marginalizat, în timp ce mediocritatea docilă este promovată și răsplătită.
Așa se construiește și se perpetuează clientelismul: cei de sus își numesc oamenii, oamenii lor le protejează interesele, iar instituția devine proprietatea informală a rețelei. Funcțiile publice se transformă în recompense, competența în inconvenient, iar banul public în nota de plată a unor înțelegeri private.
Oportunistul își vinde principiile ca să obțină o funcție, apoi își folosește funcția ca să-și răsplătească protectorii. Iar când o instituție ajunge să promoveze obediența și să pedepsească integritatea, nu mai lucrează pentru cetățean, ci pentru cei care au capturat-o.
Am întâlnit astfel de personaje și în Garda Financiară. În opinia mea, numărul lor a început să crească pe măsură ce factorul politic a intervenit tot mai mult în funcționarea instituției, a ajuns să numească șefi de secții și a subordonat decizia profesională unor interese de partid sau unor grupări de influență, inclusiv din zona lumii interlope. Treptat, criteriile profesionale au fost împinse în plan secund, iar obediența, relațiile și disponibilitatea de a servi interese străine de misiunea instituției au început să conteze tot mai mult.
Consecințele au fost mult mai grave decât păreau la început. La un moment dat, în opinia mea, oportuniștii ajunseseră să-i depășească numeric pe profesioniștii decenți și morali, iar această inversare a raportului de forțe a contribuit decisiv la pierderea autorității instituției. Garda Financiară ar fi trebuit să fie una dintre cele mai puternice instituții de control ale statului român, un fel de IRS al României, capabilă să combată frauda indiferent de numele, relațiile sau protecția politică a celor verificați. În schimb, sub presiunea intereselor și a compromisurilor, a ajuns să fie percepută, în anumite situații, ca o instituție puternică în fața celor lipsiți de protecție și aproape inexistentă atunci când în joc era clientela politică. O instituție care ar fi trebuit să impună respect prin profesionalism și imparțialitate a ajuns să-și piardă tocmai autoritatea pe care se întemeia eficiența sa.
Paradoxul este că, la peste treisprezece ani de la desființarea Gărzii Financiare, mulți dintre foștii comisari par să nu fi înțeles nici astăzi propria contribuție la acest deznodământ. Desființarea a fost o decizie politică și administrativă, dar vulnerabilizarea instituției nu s-a produs exclusiv din exterior. În opinia mea, oportunismul, compromisurile și pasivitatea celor care au acceptat degradarea criteriilor profesionale au erodat din interior prestigiul și autoritatea Gărzii. Nu poți pretinde că aperi o instituție dacă, prin propriul comportament, contribui la slăbirea ei. Iar atunci când cei care ar fi trebuit să-i apere onoarea au preferat să-și protejeze pozițiile și avantajele personale, au oferit, chiar fără să-și dea seama, argumente celor care aveau interesul să o desființeze.
După desființarea instituției, m-aș fi așteptat ca selecția pentru structurile care urmau să preia atribuțiile de prevenire și combatere a fraudei să se bazeze, înainte de toate, pe experiență, pregătire profesională, probitate morală și rezultate. Acestea erau, cel puțin la nivel declarativ, criteriile invocate de inițiatorii desființării Gărzii Financiare și ai înființării Direcției Generale Antifraudă Fiscală și a Direcției de Combatere a Fraudelor. În realitate, însă, ca în atâtea alte situații în care decizia politică ajunge să servească interesele clientelei, rezultatul a fost o uriașă dezamăgire.
În cazul unora dintre foștii mei colegi, evoluția ulterioară a contrazis flagrant așteptările create de discursul oficial. Nu întotdeauna cei cu cele mai bune rezultate, cu experiență dovedită și cu probitate morală au ajuns în noile structuri, ci, în opinia mea, tocmai unii dintre oportuniștii care reușiseră să se strecoare și de această dată, adaptându-se noilor centre de putere. Astfel, persoane al căror acces în structurile specializate părea greu de anticipat prin prisma competențelor demonstrate și cu atât mai greu de justificat prin raportare la exigențele profesionale și morale ale acestor funcții au ajuns să lucreze ca „specialiști” în parchete și în structurile antifraudă fiscală.
Pentru mine, dezamăgirea nu a fost doar aceea că experiența și rezultatele profesionale nu au fost întotdeauna criteriile decisive, ci și aceea că oameni care ar fi trebuit să ridice nivelul de competență și integritate al noilor structuri au ajuns, în unele cazuri, să perpetueze exact metehnele care slăbiseră instituția desființată. În locul unei selecții capabile să recâștige încrederea publică și să consolideze lupta împotriva fraudei, am văzut continuarea unui mecanism în care oportunismul putea prevala asupra meritului, iar funcția de specialist nu garanta, prin ea însăși, nici valoarea profesională, nici probitatea morală.
Nici în acest caz, lucrurile nu au stat diferit de ceea ce întâlnim în majoritatea instituțiilor publice, unde selecția ajunge prea adesea să fie dominată de nepotism, relații de influență și obediență față de cei care controlează numirile. În loc să fie promovați oamenii capabili să gândească independent, să acționeze cu profesionalism și să intervină indiferent de numele sau protecția celor verificați, au fost favorizați, în prea multe situații, cei considerați de încredere de către rețelele care i-au susținut. Rezultatul? O instituție-fantomă, lipsită de autoritatea și eficiența pe care ar fi trebuit să le aibă, incapabilă, în numeroase situații, să gestioneze pe măsura gravității lor cazurile complexe de fraudă fiscală. Iar atunci când o structură creată pentru a combate frauda ajunge să fie vulnerabilă tocmai în fața intereselor și influențelor pe care ar trebui să le înfrunte, problema nu mai este doar a oamenilor selectați greșit, ci a întregului mecanism care a făcut posibilă această selecție.
Ulterior, am întâlnit situații similare și în Inspecția Fiscală, unde persoane a căror valoare profesională o consideram îndoielnică nu numai că au reușit să intre în sistem, în detrimentul unor candidați mult mai bine pregătiți, ci s-au și menținut în funcții, au ocupat poziții importante și au promovat, în timp ce experiența, competența reală și probitatea morală au fost împinse în plan secund. În opinia mea, în anumite cazuri, concursurile au fost doar o formalitate menită să legitimeze decizii luate în prealabil, pe baza relațiilor și a influenței.
Cunosc un caz grăitor: un expert contabil, doctorand în contabilitate la Universitatea de Vest din Timișoara (între timp ajuns chiar doctor), nu a reușit să treacă un concurs, fiind devansat de un candidat a cărui experiență profesională, din câte cunosc, se limita la întocmirea foilor de parcurs pentru o firmă de transport. Contrastul dintre pregătirea celor doi ridică întrebări serioase despre criteriile reale de selecție și despre șansele pe care le mai are meritul profesional atunci când evaluarea nu este făcută cu obiectivitate și integritate.
Am văzut astfel cum oameni care meritau să fie selectați și promovați prin pregătire, experiență și probitate morală au fost marginalizați, în timp ce alții au avansat sprijiniți de relații personale și de intervenții din afara criteriilor profesionale. Când asemenea relații ajung să decidă cine intră în sistem, cine rămâne și cine promovează, nu mai putem vorbi despre simpla influență a unor recomandări, ci despre suspiciunea legitimă că traficul de influență a înlocuit meritul. Iar prețul îl plătesc instituția și contribuabilul, care au nevoie de inspectori competenți și integri, nu de oameni ajunși în funcții prin susținere, obediență sau aranjamente.
Mecanismul: cum funcționează oportunismul
Oportunismul nu se dezvoltă și nu ajunge să domine instituțiile publice doar prin slăbiciunile unor indivizi. El prosperă într-un sistem în care numirile și promovările nu mai sunt fundamentate prioritar pe competență, experiență și integritate, ci pe obediență, relații personale și apartenența la rețele de influență. Atunci când criteriul profesional este înlocuit de fidelitatea față de persoana care decide, funcția nu mai reprezintă o responsabilitate în serviciul interesului public, ci o recompensă pentru loialitate. În acest moment, clientelismul încetează să mai fie o abatere de la regulă și devine mecanismul prin care sistemul își selectează oamenii și își perpetuează propria existență.
Mecanismul începe, de regulă, printr-o relație de conveniență între oportunist și superiorul său. Primul identifică orgoliile, vanitățile, nesiguranțele și interesele celui care deține puterea de decizie și învață să le exploateze în folosul propriei ascensiuni. Îi confirmă convingerile, îi laudă deciziile, îi justifică greșelile și îi oferă exact ceea ce acesta dorește să audă. Nu îl interesează dacă o decizie este corectă, legală sau eficientă, ci dacă susținerea ei îi consolidează poziția în ochii superiorului. Adevărul este acceptat numai atât timp cât nu deranjează, iar critica profesională este evitată sau discreditată atunci când amenință confortul celui care conduce.
Această relație nu se bazează pe respect profesional autentic, ci pe un schimb de avantaje. Superiorul primește confirmare, supunere și impresia că este înconjurat de oameni loiali, în timp ce oportunistul obține protecție, acces la resurse, stabilitate în funcție și, eventual, promovare. Fiecare îl face util pe celălalt, dar beneficiile lor personale sunt obținute în detrimentul instituției. Șeful ajunge să confunde lingușirea cu aprecierea, lipsa contradicției cu armonia profesională și obediența cu loialitatea. Oportunistul, la rândul său, confundă interesul propriu cu dreptul de a ocupa o poziție pentru care nu are întotdeauna pregătirea sau integritatea necesare.
Într-un asemenea mediu, colegul competent devine o amenințare. El cunoaște legea, înțelege consecințele deciziilor, sesizează erorile și are capacitatea de a contrazice argumentat autoritatea. Tocmai aceste calități, care ar trebui să-l recomande pentru responsabilități mai mari, îl pot transforma într-un personaj incomod pentru un șef preocupat mai mult de propria imagine decât de performanța instituției. De aici începe răsturnarea criteriilor: celui competent i se reproșează că este dificil, lipsit de spirit de echipă sau insuficient de loial, în timp ce oportunistul este apreciat pentru disponibilitatea de a executa fără să întrebe. Uneori, pentru a-și proteja poziția, acesta din urmă își minimalizează colegii, le contestă meritele, își însușește rezultatele muncii lor sau contribuie la izolarea celor care refuză compromisul.
În timp, fenomenul se extinde dincolo de relația dintre doi indivizi și se transformă într-un mecanism de selecție inversă. Oamenii sunt recrutați, păstrați și promovați nu doar pentru că sunt obedienți, ci și pentru că pot reproduce aceeași conduită în raport cu următorul nivel ierarhic. Astfel, oportunistul devenit șef își caută, la rândul său, subordonați care să nu-i conteste autoritatea și să-i întrețină interesele. Rețeaua se consolidează, iar criteriile clientelare se transmit de la o generație de conducători la alta. Competența autentică ajunge să fie nu doar ignorată, ci uneori eliminată sistematic din pozițiile în care ar putea deranja.
Acesta este unul dintre cele mai grave efecte ale clientelismului: instituția își pierde treptat capacitatea de a se corecta din interior. Erorile nu mai sunt semnalate, deciziile greșite nu mai sunt contestate, iar eșecurile sunt ascunse sau transferate asupra celor care nu fac parte din cercul de protecție. În loc să selecteze oamenii capabili să rezolve probleme, sistemul îi selectează pe cei care știu să protejeze aparențele și interesele celor aflați la conducere. Funcția rămâne, competența dispare, iar răspunderea se diluează într-o rețea în care fiecare îl protejează pe celălalt.
De aceea, oportunistul nu este doar un individ lipsit de scrupule, preocupat de propria carieră. El este, în același timp, produsul și agentul de perpetuare al unui sistem clientelar. Nu trebuie să fie competent, dacă știe să fie util; nu trebuie să aibă principii solide, dacă știe să se adapteze; nu trebuie să apere interesul public, dacă își poate proteja interesele prin fidelitatea față de persoanele potrivite.
Când obediența devine criteriu de promovare, oportunismul devine strategie de carieră, iar clientelismul devine regulă de funcționare, instituția începe să lucreze pentru rețeaua care a capturat-o, nu pentru cetățeanul pe care ar trebui să-l servească. Iar nota de plată nu o achită nici șeful care își hrănește vanitatea, nici oportunistul care își negociază principiile, ci statul și cetățeanul, prin pierderea competenței, risipirea banului public și disoluția autorității instituționale.
Responsabilitatea celor care conduc
Responsabilitatea nu îi revine exclusiv celui care practică acest joc. Ea aparține și conducătorului care îl încurajează, îl tolerează sau îl promovează, în loc să evalueze obiectiv rezultatele, pregătirea și integritatea profesională.
Unii șefi preferă asemenea subordonați tocmai pentru că nu îi contrazic, nu le contestă deciziile și le întrețin vanitatea. Ajung astfel să confunde supunerea cu loialitatea și lingușirea cu respectul.
Când omul competent devine incomod pentru că spune adevărul, iar oportunistul este apreciat pentru că știe să ascundă problemele, nu mai vorbim despre o simplă slăbiciune de caracter. Vorbim despre degradarea criteriilor de selecție și promovare, pentru care răspund atât cei care profită de sistem, cât și cei care îl întrețin.
Consecințele: cine plătește prețul?
Nu șeful care își hrănește orgoliul și nici oportunistul care își urmărește interesul suportă costul real. Pierd instituția, statul și, în cele din urmă, cetățeanul, care plătește din bani publici pentru incompetență, decizii greșite și risipirea experienței profesionale.
După atâția ani de activitate, am ajuns la o concluzie amară: nu este suficient să ai dreptate, să cunoști legea și să-ți faci meseria cu responsabilitate. Într-un sistem în care relațiile și obediența pot cântări mai mult decât competența, ascensiunea nu îi aparține întotdeauna celui mai bun, ci celui care știe să fie util persoanei potrivite.
Iar atunci când conducătorii preferă oameni care le gâdilă orgoliul în locul specialiștilor capabili să le corecteze greșelile, nu ar trebui să ne mai mirăm de rezultatele instituțiilor statului.
Soluția problemei? Revenirea la criterii profesionale și morale
Oprirea acestui mecanism nu se poate realiza prin simple declarații despre meritocrație, integritate sau reforma administrației publice. Atât timp cât cei care controlează numirile și promovările au posibilitatea să recompenseze fidelitatea personală în detrimentul competenței, clientelismul va găsi întotdeauna căi de supraviețuire. Schimbarea reală presupune reguli clare, proceduri transparente și mecanisme de control care să împiedice transformarea funcțiilor publice în recompense pentru loialitate politică, relații personale sau servicii făcute unor grupuri de interese.
Selecția și promovarea trebuie să se bazeze pe competență demonstrată, experiență relevantă, rezultate verificabile și integritate profesională și morală. Concursurile trebuie să fie reale, nu simple formalități menite să legitimeze decizii luate în prealabil, iar criteriile de evaluare să fie publice, aplicate consecvent și susceptibile de verificare. La fel de importantă este răspunderea celor care organizează și validează aceste proceduri. Fără posibilitatea verificării deciziilor și fără consecințe pentru abaterile dovedite, transparența rămâne doar o promisiune.
Este necesară, în același timp, protejarea autonomiei profesionale față de presiunile politice și interesele de grup. Un specialist trebuie să poată semnala o neregulă, să conteste argumentat o decizie greșită și să aplice legea fără teama că își va pierde funcția sau șansele de promovare. Independența profesională nu înseamnă insubordonare și nici dreptul de a acționa arbitrar, ci obligația de a respecta legea și standardele profesiei chiar și atunci când adevărul deranjează conducerea.
Responsabilitatea revine și celor care ocupă funcții de conducere. Un șef competent nu își măsoară valoarea prin numărul subordonaților care îl aprobă, ci prin capacitatea de a forma echipe solide, de a recunoaște meritele și de a corecta greșelile. Loialitatea autentică nu înseamnă supunere necondiționată, ci onestitate, responsabilitate și disponibilitatea de a spune adevărul, inclusiv atunci când acesta contrazice așteptările superiorului. Instituțiile au nevoie de oameni care să le consolideze, nu de subordonați care să întrețină orgoliul conducătorilor.
Nici criteriile morale nu trebuie tratate ca simple formule introduse în fișele de evaluare. Integritatea se verifică prin conduită, prin respectarea legii, prin asumarea răspunderii și prin refuzul de a transforma funcția publică într-un instrument pentru obținerea unor avantaje personale. În același timp, evaluarea trebuie să fie echitabilă și bazată pe fapte verificabile, pentru ca exigența morală să nu devină un pretext pentru răfuieli sau eliminarea celor incomozi.
În cele din urmă, reforma trebuie să urmărească nu doar îndepărtarea unor persoane, ci schimbarea regulilor care permit reproducerea clientelismului. Înlocuirea unui oportunist cu altul, chiar dacă acesta aparține unei alte rețele, nu reprezintă o reformă, ci doar o redistribuire a privilegiilor. O instituție se însănătoșește atunci când poate selecta și promova profesioniști fără intervenții arbitrare, când performanța este recunoscută, iar abaterile sunt sancționate indiferent de poziția sau protecția celui responsabil.
Oportunistul își urmărește propriul câștig, iar șeful care îl promovează își poate hrăni vanitatea sau își poate consolida rețeaua de influență. Dar costul real îl suportă instituția, statul și cetățeanul. De aceea, revenirea la criterii profesionale și morale nu este doar o problemă de echitate între angajați, ci o condiție pentru recâștigarea autorității publice și a încrederii în instituțiile statului.
