Trăim într-o epocă în care informația nu mai vine spre noi, ci este aruncată asupra noastră. Nu o mai căutăm întotdeauna noi; de foarte multe ori ea ne caută pe noi. Suntem bombardați, de dimineața până seara, de știri, opinii, imagini, reclame, statistici, comentarii, mesaje, notificări și interpretări ale realității, într-un flux informațional atât de dens încât problema omului contemporan nu mai este lipsa informației, ci imposibilitatea de a o filtra. Iar aici educația și, mai ales, facultatea gândirii critice devin esențiale. Pentru că nu toate informațiile sunt corecte, adevărate sau, mai ales, neutre. Unele informează, altele conving, iar altele manipulează. Diferența dintre ele nu este întotdeauna vizibilă la prima vedere.
Există, desigur, o industrie uriașă construită în jurul anticipării comportamentului nostru. Comerțul, serviciile, publicitatea și marile platforme digitale folosesc software, algoritmi și volume uriașe de date pentru a identifica preferințe, a anticipa cererea și a ne propune produse înainte chiar ca noi să formulăm conștient nevoia de a le cumpăra. Această mecanică, în sine, face parte din economia contemporană și poate avea efecte perfect legitime. Problema începe atunci când aceleași instrumente sunt folosite nu doar pentru a anticipa ceea ce vrem să cumpărăm, ci pentru a anticipa ceea ce suntem dispuși să credem.
Aici apare adevărata industrie a manipulării. O industrie care nu mai funcționează rudimentar, prin minciuna grosolană sau prin propaganda de tipul celei pe care o cunoșteam în trecut, ci prin studii sociologice, profilare comportamentală, analiză psihologică, algoritmi și tehnologii capabile să identifice vulnerabilitățile diferitelor categorii de oameni. Se studiază frica, frustrarea, sărăcia, resentimentul, nevoia de apartenență, nostalgia, furia, invidia, dorința de răzbunare și nevoia de a găsi un vinovat simplu pentru probleme complicate. Se construiesc mesaje pentru fiecare categorie de receptivitate și se livrează exact acolo unde ele au cele mai mari șanse să producă o reacție.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale timpului nostru: impactul manipulării nu este proporțional cu nivelul de inteligență al celui manipulat. Un om inteligent poate fi manipulat dacă informația ajunge la emoția potrivită, în momentul potrivit și într-un context în care mecanismele critice sunt suspendate. Inteligența fără exercițiul discernământului poate deveni chiar o unealtă sofisticată pentru justificarea propriilor prejudecăți.
În aceste condiții, neutralitatea pare, la prima vedere, o soluție. Să nu mai deschizi televizorul. Să nu mai intri pe rețelele sociale. Să nu mai citești presa. Să nu mai urmărești politica. Să te retragi în familie, în grădină, în cărți, în natură, în vinul băut liniștit cu câțiva prieteni, în lucrurile concrete ale vieții. Să spui: „Nu mă mai interesează. Nu mai vreau să știu. Vreau doar liniște.”
Am cochetat și eu cu această idee a neutralității. Am crezut, pentru un timp, că poate exista o formă de liniște obținută prin retragerea voluntară din bombardamentul informațional. Să nu mai deschid televizorul, să nu mai urmăresc rețelele sociale, să nu mai citesc presa, să nu mai analizez și, mai ales, să nu mai scriu. Să-mi văd de viața mea și să las lumea să-și rezolve singură problemele.
Numai că, după o vreme, am înțeles ceva simplu: poți să te retragi din informație, dar nu te poți retrage din consecințele ei.
Poți să nu urmărești politica, dar factura la energie tot vine. Poți să nu citești despre fiscalitate, dar impozitele tot se plătesc. Poți să nu urmărești deciziile guvernului, dar ele ajung în prețul alimentelor, în costul utilităților, în taxele pe proprietate, în pensii, în salarii, în spitale, în școli și în relația cu administrația. Poți să nu intri pe rețelele sociale, dar nivelul de educație al societății în care trăiești te va afecta. Poți să refuzi politica, dar corupția administrației publice te va întâlni atunci când ai nevoie de o instituție. Poți să nu te intereseze cine conduce, dar nu poți împiedica deciziile celor care conduc să intre în casa ta.
Adevărul este că nu te poți ascunde de societate decât dacă te retragi complet din ea. Și nici măcar atunci nu sunt sigur că ai scăpa. Poate că ai putea găsi un schit în care să trăiești departe de televiziuni și rețele sociale, dar chiar și acolo ajunge, mai devreme sau mai târziu, realitatea creată de ceilalți. Pentru că politica, atunci când este prost făcută, nu rămâne în Parlament. Ea intră în economie, în educație, în administrație, în justiție, în familie și, în cele din urmă, în viața fiecăruia dintre noi.
De aceea am renunțat la ideea că neutralitatea, în asemenea împrejurări, poate fi o formă de protecție.
Nu spun că orice om trebuie să fie permanent conectat la televizor, la rețele sociale sau la scandalul zilei. Dimpotrivă. Cred că avem nevoie de igienă informațională, de distanță, de selecție și de capacitatea de a spune „nu știu” atunci când nu avem suficiente informații. Dar există o diferență enormă între a refuza zgomotul și a refuza realitatea.
Eu nu vreau să mă retrag din realitate.
Pentru că am constatat că informația manipulatoare produce efecte chiar și asupra celui care nu o consumă. Ea modifică societatea în care trăiește. Schimbă comportamente, creează prejudecăți, deformează percepții, cultivă ura și neîncrederea, legitimează impostura și transformă minciuna repetată suficient de mult într-un adevăr aparent acceptabil. Iar atunci când toate acestea devin comportament colectiv, nu mai este suficient să spui: „Eu nu m-am uitat la televizor. Eu nu am intrat pe Facebook. Eu nu am crezut.”
Pentru că ai trăit în aceeași societate.
Aici începe, pentru mine, responsabilitatea civică.
Dacă am câștigat, după 1989, dreptul la opinie, dreptul de a protesta, dreptul de a critica puterea și, mai ales, dreptul de a spune „nu sunt de acord”, atunci aceste drepturi nu sunt simple decorațiuni constituționale pe care le păstrăm în vitrină, ca pe niște trofee ale unei libertăți despre care ne place să spunem că o avem. Ele trebuie exercitate, pentru că o libertate neexercitată se golește treptat de conținut și riscă să rămână doar o posibilitate teoretică, în timp ce puterea, indiferent cine o exercită, va avea întotdeauna tendința de a-și extinde limitele dacă societatea nu i le fixează. Democrația nu înseamnă doar dreptul de a vota o dată la câțiva ani, ci și dreptul de a întreba, de a contesta, de a critica, de a protesta și de a spune public că nu ești de acord atunci când consideri că puterea greșește. Tocmai de aceea, libertatea nu se apără stând în tăcere, ci exercitând-o.
Iar dacă omul care are educație, experiență și facultatea gândirii critice decide să nu le folosească, pentru că „nu vrea probleme”, „nu se bagă”, „nu este treaba lui” sau „oricum nu se schimbă nimic”, atunci nu cred că putem vorbi despre înțelepciune. Uneori poate fi prudență. Alteori poate fi oboseală. Dar, dusă la extrem și transformată într-o regulă de viață, această retragere devine lașitate civică.
Pentru că exact pe această pasivitate se bazează cei care vor să manipuleze societatea.
Ei nu au nevoie ca toată lumea să-i creadă. Le este suficient ca suficient de mulți oameni să nu reacționeze.
Nu trebuie să-i convingă pe cei care gândesc critic. Trebuie doar să-i obosească. Să-i facă să creadă că nimic nu se poate schimba, că toți sunt la fel, că politica este murdară oricum, că adevărul nu mai contează și că, în consecință, cel mai inteligent lucru este să stai deoparte.
Aceasta este una dintre cele mai eficiente forme de manipulare: să-l convingi pe omul decent că retragerea lui este virtute, în timp ce impostorii ocupă spațiul pe care el l-a abandonat.
De aceea, vechea idee potrivit căreia somnul rațiunii naște monștri rămâne actuală. Istoria ne-a arătat ce se poate întâmpla atunci când oamenii renunță la spiritul critic, când frica înlocuiește curajul, când propaganda înlocuiește adevărul și când majoritatea decentă preferă să nu se amestece. Stalin, Hitler și alte regimuri totalitare nu au apărut într-o societate în care fiecare om era un monstru. Au apărut și s-au consolidat într-o lume în care prea mulți oameni au tăcut, au privit în altă parte, au acceptat compromisul sau au considerat că ceea ce se întâmplă altora nu îi privește.
Istoria nu se repetă identic, dar mecanismele ei pot reveni sub alte forme.
De aceea mă preocupă astăzi derapajele antidemocratice, populismul, naționalismul exploatat politic, manipularea emoțiilor colective și discursul unor lideri care încearcă să transforme frustrarea oamenilor în capital politic. Nu pentru că îmi imaginez că orice critică la adresa puterii ar fi un semn de extremism și nici pentru că aș considera că o anumită tabără politică deține monopolul adevărului. Dimpotrivă. Puterea trebuie criticată indiferent cine o exercită, iar orice partid trebuie judecat prin ceea ce face, nu prin eticheta pe care și-o pune.
Dar tocmai de aceea nu vreau să tac atunci când văd minciună, manipulare sau încercări de a relativiza regulile democratice.
Am trăit suficient ca să înțeleg ce înseamnă să pierzi libertatea treptat, nu neapărat printr-un singur decret spectaculos, ci prin acceptarea succesivă a unor mici abuzuri, mici compromisuri și mici renunțări. Întâi spui: „Nu este treaba mea.” Apoi: „Nu mă privește.” După aceea: „Lasă-i să facă ce vor.” Și, când constați că te privește direct, poate fi deja prea târziu.
Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care generația mea le-a primit prea puțin și prea târziu.
Bunicii noștri, inclusiv aceia pe care regimul comunist i-a catalogat drept „chiaburi”, au învățat adesea să supraviețuiască prin retragere. Mulți au spus, probabil, în sinea lor: „De ce să mă implic? De ce să critic? Eu îmi văd de casa mea, de pământul meu, de familie.” Și îi pot înțelege. Frica era reală, iar consecințele puteau fi dramatice. Dar tocmai de aceea generațiile de după 1989 au primit o responsabilitate pe care ei nu au avut-o: să folosească libertatea pe care o avem pentru a nu permite revenirea mecanismelor care au făcut posibilă frica.
Astăzi nu mai avem scuza că nu avem dreptul să vorbim.
Avem dreptul.
Întrebarea este dacă avem și curajul să-l folosim.
Iar eu nu cred că trebuie să așteptăm ca un regim să devină dictatorial pentru a apăra democrația. Democrația nu se apără numai atunci când libertatea este deja confiscată. Se apără atunci când apar primele semne că cineva încearcă să o slăbească, să o relativizeze sau să o transforme într-un instrument al propriei puteri.
De aceea nu cred în principiul „capul plecat sabia nu-l taie”. Poate că uneori capul plecat scapă de o lovitură. Dar o societate în care toți stau cu capul plecat devine, în timp, societatea în care sabia nu mai are nevoie să lovească: oamenii au învățat singuri să se supună.
Și mai există ceva ce mă face să nu pot rămâne indiferent.
Am puține lucruri de apărat, dar tocmai de aceea ele sunt importante pentru mine. Am de apărat libertatea mea, dreptul meu de a avea o opinie, dreptul meu de a nu fi de acord cu puterea, demnitatea mea și, mai ales, viitorul copiilor mei. Nu am nevoie să fiu bogat pentru a avea ceva de pierdut. Uneori, cele mai importante lucruri pe care le poate pierde un om nu sunt proprietățile, ci libertatea, demnitatea și posibilitatea de a spune adevărul fără să-i fie frică.
Și mai există un motiv pentru care nu pot accepta ideea de a sta deoparte: am muncit prea mult, am observat prea multe și am trăit suficient de mult într-un sistem în care am putut vedea lucrurile din interior ca să nu înțeleg mecanismele prin care o societate poate fi furată fără ca furtul să semene întotdeauna cu un furt și fără ca omul să-și dea seama, în fiecare moment, că i se ia ceva. Uneori i se ia prin taxe, alteori prin inflație, prin instituții slabe, prin corupție, prin nepotism, prin educație neglijată sau distrusă, prin administrație incompetentă, prin manipulare și prin promisiuni care nu pot fi respectate niciodată, iar alteori prin exploatarea frustrării celor săraci împotriva celor care au muncit, au acumulat și au reușit, până când însăși ideea de proprietate, de muncă și de merit ajunge să fie prezentată ca o vină; iar cel mai perfid dintre toate este momentul în care ți se ia ceva prin minciuna că ceea ce ți se ia este, de fapt, făcut „pentru binele tău”, pentru că atunci furtul nu mai are nevoie să se ascundă, ci poate veni însoțit de explicații, justificări și chiar aplauze.
De aceea nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă într-o societate atunci când politicienii care au trăit ani întregi din resursele statului se prezintă drept cei care vor reforma statul, când oameni care au participat, direct sau indirect, la degradarea unor instituții se transformă peste noapte în salvatorii lor și când furia legitimă a oamenilor, născută din frustrări reale, din sărăcie, nedreptate, umilință sau sentimentul că regulile nu sunt aceleași pentru toți, este transformată într-o armă politică îndreptată chiar împotriva democrației. România are nevoie de schimbare, fără îndoială, dar schimbarea nu înseamnă să înlocuiești o clientelă cu alta, o impostură cu alta sau un sistem de privilegii cu un alt sistem de privilegii și nu înseamnă nici să distrugi instituțiile doar pentru că au fost prost conduse, pentru că o instituție imperfectă poate fi reformată, în timp ce dispariția instituțiilor și înlocuirea lor cu voința discreționară a celui care ajunge la putere nu reprezintă reformă, ci regres. Nu înseamnă nici să confunzi revolta cu soluția și nici furia cu competența, pentru că un om poate fi profund nemulțumit și, în același timp, poate să nu aibă nicio soluție viabilă, după cum poate fi foarte vocal fără ca volumul vocii sale să fie o dovadă de adevăr.
Și, mai ales, schimbarea nu înseamnă să credem că, dacă noi stăm liniștiți în curtea noastră, ceea ce se întâmplă dincolo de gard nu ne va ajunge niciodată. Ne ajunge. Ne-a ajuns deja și continuă să ne ajungă, uneori atât de discret încât nici nu mai observăm mecanismul prin care se întâmplă: îl vedem în prețuri, în taxe și impozite, în facturi, în școli, în spitale, în administrație, în calitatea serviciilor publice, în infrastructură, în nivelul de încredere dintre oameni și, poate cel mai grav, în felul în care o societate începe să considere normal ceea ce, cu numai câțiva ani înainte, ar fi considerat revoltător. Ceea ce acceptăm astăzi ca fiind inevitabil devine mâine precedent, iar ceea ce devine precedent poate ajunge, într-o zi, regulă.
De aceea eu nu mai vreau să confund liniștea cu pacea, neutralitatea cu înțelepciunea și tăcerea cu demnitatea, pentru că am învățat că există momente în viață în care liniștea este o alegere sănătoasă, necesară chiar, un refugiu în care omul se retrage pentru a-și păstra echilibrul, dar există și momente în care liniștea devine abandon, iar atunci când minciuna este organizată, manipularea este transformată într-o adevărată industrie informațională, iar frica, sărăcia și lipsa de educație sunt exploatate politic, tăcerea celor care au capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă nu mai este doar o chestiune personală. Devine o problemă socială.
Eu de aceea nu tac. Nu pentru că aș pretinde că dețin adevărul absolut, pentru că nu îl deține nimeni, și nici pentru că aș crede că orice opinie a mea este corectă, fiindcă pot greși și eu, uneori chiar grav; dimpotrivă, tocmai pentru că știu că pot greși încerc să verific, să compar, să citesc, să pun lucrurile în context, să mă întreb de unde vine o informație, cui folosește, ce dovezi există în spatele ei și dacă nu cumva ceea ce pare evident la prima vedere este doar rezultatul unei manipulări bine construite. Dar tac din ce în ce mai greu atunci când văd că minciuna este prezentată drept adevăr, impostura drept competență, agresivitatea drept curaj, obediența drept patriotism și manipularea drept informație, pentru că am înțeles, după o viață în care am avut suficient timp să observ oamenii, instituțiile și mecanismele puterii, că gândirea critică nu este un privilegiu intelectual rezervat celor care au citit mai multe cărți decât alții, ci o formă de apărare a individului în fața celor care vor să gândească în locul lui.
Iar opinia liberă nu este un moft și nici un exercițiu de vanitate personală, ci o formă de responsabilitate, pentru că atunci când ai posibilitatea să vorbești și alegi să nu o faci de teamă, comoditate sau indiferență, iar în jurul tău falsul este prezentat drept adevăr și abuzul drept normalitate, nu mai poți pretinde că libertatea există doar pentru că este înscrisă undeva într-un text constituțional. Dacă am câștigat, după 1989, dreptul la opinie, dreptul de a protesta, dreptul de a critica puterea și dreptul de a spune „nu sunt de acord”, atunci aceste drepturi nu sunt niște decorațiuni constituționale pe care le ținem în vitrină, ca pe niște trofee ale unei libertăți despre care ne place să spunem că o avem; ele trebuie exercitate, pentru că o libertate neexercitată se golește treptat de conținut și riscă să rămână doar o posibilitate teoretică, în timp ce orice putere, indiferent cine o exercită, va avea tendința de a-și lărgi limitele atunci când societatea nu i le fixează.
Nu vreau să trăiesc într-o societate în care oamenii sunt obligați să gândească precum mine și nici nu vreau ca opinia mea să devină măsura după care să fie judecați ceilalți; vreau însă să trăiesc într-o societate în care oamenii sunt liberi să gândească, să pună întrebări, să verifice, să contrazică, să se îndoiască, să spună „nu” și să conteste puterea atunci când consideră că aceasta greșește, pentru că democrația nu înseamnă doar dreptul de a vota din când în când, ci și capacitatea unei societăți de a suporta dezacordul fără să transforme adversarul în dușman și critica în trădare.
Poate că democrația nu moare întotdeauna în ziua în care cineva o desființează oficial; uneori începe să se golească de conținut mult mai devreme, atunci când oamenii renunță, unul câte unul, să mai întrebe, să mai verifice, să mai protesteze, să mai spună „nu sunt de acord”, convinși că nu are rost, că oricum nu se schimbă nimic și că este mai sigur să-și vadă fiecare de curtea lui. Iar eu nu vreau să fac parte dintre cei care au văzut, au înțeles și au tăcut. Am preferat să gândesc și, atunci când consider că este necesar, să spun ceea ce gândesc, nu pentru că aș avea ultimul cuvânt, ci pentru că refuz să renunț la dreptul de a pune întrebări și la obligația morală pe care mi-am asumat-o față de mine însumi de a nu trece indiferent pe lângă ceea ce consider că este greșit.
Pentru că, în definitiv, libertatea nu este doar dreptul de a vorbi atunci când ni se permite să vorbim și nici simpla absență a unei interdicții; libertatea este și responsabilitatea de a gândi înainte de a crede, de a verifica înainte de a distribui, de a întreba înainte de a condamna și, atunci când avem motive întemeiate să o facem, de a nu lăsa minciuna să vorbească singură.
