Liderii PSD par foarte deranjați de dezvăluirile apărute în presa americană și românească despre controversatul contract de achiziție a gazului lichefiat american pe care fostul ministru PSD al Energiei, Bogdan Ivan, încerca să-l promoveze, deși, potrivit unei analize Romgaz relatate de Economica.net, scenariul de risc putea însemna pierderi de peste 300 de milioane de euro anual. Romgaz nu a semnat contractul, tocmai în condițiile în care analiza internă ar fi indicat că prețul și riscurile erau prea mari pentru companie și pentru stat.
Simțind impactul dezastruos pe care o asemenea afacere netransparentă și potențial perdantă pentru stat și pentru cetățeanul român îl poate avea asupra imaginii partidului, PSD, în disperare de cauză, declanșează un contraatac la baionetă, în bloc. Și, în loc ca liderii partidului să răspundă simplu, clar și transparent la întrebarea esențială — care era logica economică prin care ministrul lor încerca să promoveze un asemenea contract și cine și-ar fi asumat, în cele din urmă, eventualul risc financiar? — asistăm la o spectaculoasă schimbare de subiect: atacuri furibunde la adresa lui Ilie Bolojan, acuzații, ironii și explicații despre aproape orice altceva, numai despre responsabilitatea politică a ministrului PSD al Energiei, Bogdan Ivan, nu.
Este o strategie de comunicare politică pe cât de previzibilă, pe atât de transparentă: atunci când întrebarea este incomodă, nu răspunzi la ea, ci încerci să-l transformi pe cel care pune întrebarea în problema însăși. Iar dacă nu poți explica de ce ai vrut să semnezi un contract contestat din perspectiva oportunității și a riscului economic, îl ataci pe cel care a refuzat să-l accepte. Astfel, discuția despre contract, costuri, riscuri și responsabilitate este înlocuită cu discuția despre Bolojan.
Numai că realitatea nu se schimbă prin comunicate și atacuri politice: contractul nu l-a propus Bolojan, ci ministrul PSD al Energiei; Bolojan nu l-a impus, ci a refuzat să-l accepte. Iar dacă există argumente economice solide în favoarea lui, PSD ar trebui să le prezinte public, cu cifre și documente, nu să le înlocuiască printr-o avalanșă de atacuri politice.
Pentru că întrebarea rămâne aceeași și nu poate fi acoperită cu niciun contraatac: cine a vrut contractul, de ce l-a vrut și cât ar fi costat România dacă ar fi fost semnat?
Și, ca într-un cor bine repetat înainte de spectacol, liderii PSD au început să cânte aceeași melodie, cu aceleași argumente. Nu a existat nicio înțelegere cu oficiali americani, spun ei. Bine. Atunci să fie explicat public, documentat și fără metafore, ce s-a discutat la întâlnirile cu oficialii americani, ce interes economic exista în jurul acelui contract, cine l-a susținut și de ce un ministru român insista asupra lui în condițiile în care analiza economică ridica asemenea semne de întrebare. Asta ar fi o explicație. Restul este zgomot politic.
Sorin Grindeanu a venit însă cu o demonstrație de matematică politică absolut remarcabilă: susține că pe Bolojan „l-au demis peste 88% dintre români”. Numai că cifra de 88% nu reprezintă procentul românilor care au votat demiterea lui Bolojan. Ea provine dintr-un sondaj Avangarde în care 88% dintre respondenți au spus că România se îndreaptă într-o direcție greșită. A transforma acest procent într-un presupus vot de demitere al lui Bolojan este o operațiune de comunicare politică, nu un rezultat electoral.
Parlamentul a votat moțiunea de cenzură. Asta este realitatea instituțională. Dar Parlamentul nu înseamnă „88% dintre români”. Între un vot parlamentar și procentul respondenților la un sondaj există o diferență pe care, în mod normal, un lider de partid ar trebui să o cunoască. Mai ales atunci când încearcă să explice publicului de ce a căzut un guvern.
Iar după Grindeanu și Ivan, în corul celor care îl atacă pe Bolojan intră și Mihai Fifor. Și aici apare o întrebare legitimă, pe care orice politician care se erijează în arbitru al competenței ar trebui să fie dispus să o accepte: ce anume îl recomandă pe Mihai Fifor să emită cu atâta siguranță sentințe despre competența profesională, inteligența și valoarea unor oameni cu o experiență profesională și administrativă diferită de a sa?
Nu discut despre valoarea unui om ca ființă umană și nici nu pretind că un CV stabilește inteligența sau caracterul cuiva. Dar, dacă Fifor dorește să joace permanent rolul expertului care îi judecă pe ceilalți, atunci este perfect legitim să-i fie examinat propriul parcurs profesional și politic. În ce domeniu profesional a devenit o autoritate incontestabilă? Ce performanțe profesionale notorii îi conferă această siguranță cu care împarte calificative altora? Ce realizări, în afara funcțiilor politice și administrative ocupate, îl recomandă drept specialist în economie, energie, administrație sau strategie națională?
Întrebarea nu este una personală. Este una de bun-simț într-o societate în care prea mulți oameni ajung să vorbească despre orice, cu o siguranță proporțională nu cu expertiza lor, ci cu funcția pe care au ocupat-o.
Eu, ca economist care a lucrat zeci de ani în control fiscal și am analizat în mod concret mecanisme economice, fiscale și financiare, pot spune foarte simplu: când aud afirmații economice care ignoră costul, riscul, oportunitatea și consecințele financiare, nu mă impresionează deloc siguranța cu care sunt rostite. În economie, tonul categoric nu ține loc de demonstrație, iar funcția politică nu transformă automat pe nimeni în specialist.
De aceea, înainte de a da sentințe despre cine este competent și cine este incompetent, poate ar fi util ca domnul Fifor să ne arate ce l-a consacrat profesional în domeniile despre care vorbește cu atâta autoritate. Nu funcțiile politice. Nu carnetul de partid. Nu prezența permanentă în spațiul public. Ce a construit, ce a inventat, ce a cercetat, ce performanță profesională remarcabilă a lăsat în urmă?
Pentru că aici este una dintre problemele pe care le avem în România de peste treizeci și ceva de ani: confundăm prea des poziția cu valoarea, funcția cu competența și accesul la putere cu meritul personal. Iar dacă vrem să înțelegem de unde vine această mentalitate, trebuie să privim și spre istoria PSD. Nu pentru a spune că PSD este PCR, ceea ce ar fi o simplificare, ci pentru a recunoaște o continuitate politică și de mentalitate care nu poate fi ignorată: PSD s-a format din structurile FSN, iar FSN a preluat o parte importantă din oamenii și reflexele fostului aparat comunist.
În comunism, partidul era sursa legitimării aproape tuturor formelor de autoritate. Dacă ajungeai într-o funcție importantă de partid sau de stat, funcția însăși devenea dovada competenței. Liderii politici erau prezentați drept oameni care știau tot, înțelegeau tot și, mai ales, nu puteau fi contraziși. Nu trebuia să demonstrezi prin performanțe profesionale că ești competent într-un anumit domeniu; era suficient să fii validat de partid și să ocupi poziția potrivită. Funcția producea autoritatea, iar autoritatea producea impresia de competență.
Aceasta este și una dintre criticile fundamentale pe care le pot aduce PSD: faptul că, în ciuda transformărilor prin care a trecut partidul în peste trei decenii, în comportamentul unor lideri și în cultura sa organizațională se regăsește încă prea mult din vechiul reflex al partidului care își validează oamenii prin poziție și apoi le conferă impresia că această poziție le dă dreptul să vorbească de pe o poziție de autoritate în orice domeniu.
Exact asta vedem și acum. În loc ca PSD să răspundă la întrebările concrete despre contractul promovat de propriul ministru al Energiei, despre argumentele economice care l-au fundamentat și despre riscurile pe care le-ar fi presupus pentru stat, liderii partidului se mobilizează pentru a-l ataca pe Bolojan. De ce? Pentru că este mult mai ușor să ataci omul care a refuzat contractul decât să explici de ce propriul ministru a vrut să-l promoveze. Iar când această apărare este făcută de politicieni care își revendică autoritatea aproape exclusiv din funcțiile politice ocupate, vechiul reflex devine și mai vizibil: partidul își apără omul înainte de a explica decizia.
Aici este problema PSD pe care nu o mai putem ascunde sub schimbări de siglă, discurs sau generație politică: prea des, fidelitatea față de partid pare să fie mai importantă decât obligația de a răspunde în fața cetățeanului. Când apare o problemă, mecanismul nu este „să vedem cine a greșit și ce a costat România”, ci „să ne strângem în jurul celui din partid și să atacăm adversarul”. Este exact reflexul culturii politice de partid pe care România ar fi trebuit să-l depășească după 1989.
Nu spun că toți oamenii din PSD sunt lipsiți de competență și nici că orice decizie a partidului trebuie judecată prin originea sa istorică. Spun altceva: un partid care se revendică de la social-democrația europeană trebuie să demonstreze prin comportament că a depășit cultura partidului-stat, a privilegiilor de partid și a autorității obținute prin funcție.
Pentru că social-democrația autentică nu înseamnă protejarea politică a propriilor oameni cu orice preț. Înseamnă responsabilitate publică, instituții profesioniste, respect pentru contribuabil și, înainte de toate, obligația de a explica cetățeanului ce faci cu banii și interesele lui.
Iar în cazul de față, PSD nu este criticat pentru că este „de stânga”. Este criticat pentru că, atunci când propriul ministru este pus sub semnul întrebării în legătură cu un contract cu potențiale consecințe financiare importante, partidul pare mai preocupat să-i apere imaginea și să-l atace pe Bolojan decât să ofere publicului explicațiile economice pe care acesta le așteaptă.
Asta este critica mea la adresa PSD: nu ideologia social-democrată, ci reflexul de partid care pare să pună solidaritatea politică înaintea responsabilității publice. Iar România nu mai are nevoie de politicieni care consideră că funcția le conferă automat competență și partidul le conferă automat dreptate.
Iar când cineva ajunge să creadă că simplul fapt că a ocupat funcții publice îi conferă dreptul de a împărți certificate de inteligență, competență și moralitate celorlalți, poate că problema nu mai este doar la omul respectiv. Este la sistemul care i-a oferit posibilitatea să creadă că aceasta este normalitatea.
Și atunci întrebarea devine inevitabilă: cât din ceea ce este astăzi Mihai Fifor se datorează unei performanțe profesionale demonstrabile și cât se datorează carierei politice construite în interiorul PSD?
Pentru că aceasta este întrebarea pe care orice partid care pretinde că reprezintă competența ar trebui să o suporte fără să se supere.
Iar despre contractul cu gazul american, problema rămâne aceeași, indiferent cât de tare se strigă împotriva lui Bolojan: cine l-a propus, de ce l-a propus, în ce condiții și cine ar fi suportat nota de plată dacă analiza Romgaz privind riscul de sute de milioane de euro anual s-ar fi materializat?
Asta trebuie explicat.
Nu Bolojan. Asta trebuie explicat.
Nu Bolojan.
Pentru că Bolojan nu a acceptat acel contract. Dimpotrivă, a refuzat să-l transforme într-o obligație pentru România, exact acolo unde alți politicieni au acceptat în trecut contracte ale căror costuri și consecințe au rămas mult timp în sarcina statului, precum Năstase în cazul Bechtel sau Tăriceanu în cazul Exxon. Iar dacă această comparație este invocată, ea trebuie făcută pe baza documentelor și a circumstanțelor concrete ale fiecărui contract, nu ca o simplă etichetă politică.
Dar un lucru rămâne esențial: un politician poate fi judecat și după ceea ce refuză să semneze atunci când consideră că acel lucru contravine interesului public. Iar în cazul de față, Bolojan nu a semnat contractul pe care ministrul PSD al Energiei încerca să-l promoveze și, prin această decizie, a pus înaintea interesului politic imediat întrebarea legitimă privind costul și riscul pentru România.
Așadar, încă o dată, apare aceeași întrebare incomodă pentru PSD: cine a încercat să promoveze contractul și cine s-a opus lui? Cine trebuie să explice de ce a insistat și cine trebuie să explice de ce a refuzat?
Pentru că, în cele din urmă, nu etichetele de partid și nici atacurile de la televizor stabilesc cine este pentru sau împotriva interesului României, ci deciziile concrete pe care le ia fiecare atunci când are de ales între interesul politic și interesul public.
