Am citit zilele acestea un text despre „natura feminină” care m-a făcut să zâmbesc, nu pentru că tot ceea ce spune ar fi fals, ci pentru că autorul pornește de la câteva observații reale despre relații și ajunge, printr-un spectaculos salt peste logică, să construiască o adevărată mitologie a femeii moderne. Femeia din acel text nu mai este o ființă omenească, cu slăbiciuni, contradicții, nesiguranțe și momente de rătăcire, ci aproape o entitate supranaturală: are permanent alternative, își pregătește din timp înlocuitorul, își transferă sentimentele, își construiește planul de retragere înainte ca bărbatul să observe că relația s-a terminat, știe cine o dorește, intuiește intențiile bărbaților din jur și, dacă nu ești suficient de vigilent, te transformă într-o marionetă. Mai lipsește doar să ni se spună că femeia poate citi gândurile bărbatului în timp ce acesta doarme.
Aici începe diferența dintre psihologie și mitologie.
Psihologia încearcă să înțeleagă individul în complexitatea lui, în timp ce mitologia are nevoie de personaje recognoscibile și de reguli simple. Iar atunci când o experiență sentimentală este transformată într-o afirmație despre „femei” sau despre „bărbați”, o situație particulară riscă să devină o presupusă lege universală. Formula „așa sunt femeile” este seducătoare tocmai pentru că elimină incertitudinea: nu mai trebuie să înțelegi persoana concretă, pentru că pretinzi că ai înțeles categoria din care face parte.
Dintr-o perspectivă psihanalitică, un asemenea discurs poate fi privit și prin conceptul de proiecție, fără ca aceasta să însemne că putem ști ce se află în mintea celui care l-a scris. Este suficient să observăm că anumite afirmații despre femei pun obsesiv accentul pe înlocuire, competiție, pierdere și control. „Ea are deja un înlocuitor”, „își pregătește ieșirea”, „dacă nu o poți conduce, vei fi o marionetă” — toate aceste formule construiesc relația mai degrabă ca pe un teritoriu al confruntării decât ca pe unul al întâlnirii.
În această cheie, femeia devine obiectul unei frici pe care textul o transformă în teorie. Nu mai este suficient să spunem că există posibilitatea ca partenera să se îndrăgostească de altcineva; trebuie să presupunem că ea are deja planul, că știe, că ascunde și că pregătește următoarea mutare. Necunoscutul este astfel înlocuit cu certitudinea unei conspirații sentimentale.
Paradoxal, textul care pretinde că demitizează femeia o mitologizează și mai mult. Îi atribuie o putere aproape nelimitată: femeia știe, simte, selectează, calculează, anticipează și manipulează, în timp ce bărbatul trebuie să învețe să o „citească”, altfel devine victima propriei sale naivități. Este o reprezentare foarte veche, îmbrăcată în vocabular modern: femeia ca mister, tentație și pericol, simultan dorită și suspectată.
De aici până la ideea că „dacă nu o poți conduce, vei fi o marionetă” este doar un pas. Numai că aici apare o problemă filozofică fundamentală: o relație de iubire are nevoie de conducător sau de doi oameni liberi?
Dacă partenerul trebuie permanent supravegheat, interpretat și controlat pentru ca relația să poată exista, atunci nu mai vorbim despre siguranță, ci despre posesie. Iubirea nu poate transforma libertatea celuilalt într-o proprietate personală. Poți cunoaște un om foarte profund și, totuși, nu poți avea acces absolut la interiorul lui. Poți avea încredere în el, dar nu poți elimina prin contract posibilitatea trădării. Iar tocmai această libertate face ca alegerea de a rămâne împreună să aibă valoare.
Aici este diferența esențială dintre iubire și posesie. Posesia caută certitudine absolută: „spune-mi ce gândești, cu cine vorbești, ce intenții ai”. Iubirea matură acceptă o limită: „nu pot controla tot ceea ce se întâmplă în interiorul tău, dar pot să văd cine ești prin felul în care alegi să fii cu mine”.
De aceea, afirmația că femeile își pregătesc întotdeauna „planul B”, că pleacă numai după ce și-au găsit o altă destinație sau că orice bărbat despre care spun „nu-ți face griji” este deja un posibil partener este mai degrabă o tehnică de generalizare decât o explicație. Pot exista asemenea situații, dar ele nu demonstrează existența unei legi feminine universale.
La fel de discutabilă este și separarea rigidă dintre bărbat și femeie: bărbatul ar putea face sex fără implicație afectivă, femeia ar transforma inevitabil sexul în atașament; bărbatul ar înșela impulsiv, femeia ar înșela strategic; bărbatul ar sări dintr-o relație în alta, femeia și-ar pregăti dinainte aterizarea. Viața reală nu respectă aceste scenarii atât de ordonat.
Și tocmai aici „biologia” invocată solemn de autor devine suspectă. Biologia poate explica predispoziții, diferențe medii, mecanisme reproductive sau anumite tendințe comportamentale; nu poate fi transformată într-un manual care să spună ce gândește fiecare femeie atunci când postează o fotografie, când vorbește cu un bărbat sau când se îndepărtează de partener.
Când cineva afirmă că „dacă postează citate, vorbește cu altcineva” sau că „dacă spune că este doar un prieten, deja a avut fantezii cu el”, nu mai suntem în domeniul biologiei. Suntem în domeniul presupunerilor.
Filosofic, această nevoie de a transforma relația într-un sistem perfect descifrabil este interesantă. Omul suportă greu incertitudinea și, atunci când nu poate controla ceea ce urmează, încearcă să construiască reguli care să-i ofere impresia controlului. Numai că iubirea este unul dintre acele teritorii în care certitudinea absolută nu există. Poți construi încredere, nu poți construi invulnerabilitate.
Poate că de aceea mitul femeii „supranaturale” are atât de mult succes pe rețelele sociale. El oferă o explicație simplă pentru ceva care nu este simplu. Dacă o femeie pleacă, explicația este că avea deja un înlocuitor. Dacă se îndepărtează, înseamnă că și-a transferat sentimentele. Dacă vorbește cu altcineva, este deja o etapă din strategia ei. Dacă primește atenție, își face „reclamă”. Dacă are opțiuni, inevitabil le va folosi.
Astfel, orice comportament poate deveni confirmarea teoriei.
Și aici teoria devine imposibil de verificat: indiferent ce face femeia, autorul găsește o explicație care confirmă ceea ce credea deja.
Poate că problema nu este să descoperim formula secretă a femeii, ci să acceptăm că celălalt nu poate fi redus la o formulă.
Femeia concretă nu este „femeia” în general. Are propria istorie, propriile experiențe, propriile alegeri și propriile contradicții. Iar între doi oameni concreți se poate întâmpla ceva ce nicio teorie despre sexe nu poate anticipa complet.
De aceea, mi se pare că articolul respectiv exagerează tocmai acolo unde pretinde că dezvăluie adevărul. El nu reduce puterea femeii, ci o amplifică până la dimensiuni aproape supranaturale. Femeia devine simultan strateg, seducătoare, psiholog, detectiv, negociator, manipulator și cititor de gânduri, în timp ce bărbatul este avertizat că, dacă nu învață rapid „natura feminină”, riscă să fie înlocuit.
Este o imagine spectaculoasă, dar nu foarte credibilă.
În fond, poate că adevărata eroare a textului este că încearcă să transforme iubirea într-o problemă de strategie. Să-i ofere bărbatului un manual de supraviețuire în fața femeii, când ceea ce face o relație posibilă nu este capacitatea de a anticipa fiecare mutare a celuilalt, ci libertatea de a alege și responsabilitatea de a respecta alegerea făcută.
Între mit și realitate, femeia nu este nici creatura angelică din basme, nici adversarul strategic din literatura de internet. Este un om. Iar tocmai aici începe adevărata dificultate a iubirii: nu poți controla ceea ce este liber, poți doar să alegi dacă merită să ai încredere.
Restul este mitologie.
