Nu sunt de acord cu regia și spectacolul pe care DIICOT le pune uneori în scenă în jurul unor anchete penale. De regulă, atunci când vedem mascați, mașini, girofaruri, cătușe și o desfășurare de forțe care pare disproporționată în raport cu obiectivul urmărit, avem impresia că asistăm mai degrabă la filmarea unui episod dintr-un serial polițist decât la desfășurarea discretă și riguroasă a unei proceduri judiciare. Iar dacă ne uităm și la cazul Bihor, există suficiente motive să ne întrebăm dacă asemenea spectacole nu sunt uneori folosite pentru a produce în spațiul public o impresie de vinovăție înainte ca instanța să stabilească dacă există, juridic vorbind, vinovăția.
Pentru că una este să instrumentezi un dosar penal și cu totul altceva este să-l transformi într-un spectacol cu public. Cătușele nu sunt probe, girofarurile nu sunt probe, numărul polițiștilor care coboară din mașini nu este probă, iar ora matinală la care este ridicat un suspect nu adaugă nicio valoare juridică unei interceptări, unui document sau unei expertize. Dacă pentru o percheziție este nevoie de zece oameni, foarte bine, să fie zece; dacă sunt necesari cincizeci, să fie cincizeci. Dar dacă scopul real devine transmiterea mesajului „uitați cât de periculos este individul”, atunci intrăm într-o zonă în care justiția începe să semene suspect de mult cu televiziunea. Iar într-un stat de drept, procurorul nu ar trebui să aibă nevoie de decor pentru ca un dosar să pară solid.
Mai există apoi o problemă devenită aproape cronică în cercetarea penală din România: scurgerea către presă a unor informații trunchiate din dosare aflate în lucru, de multe ori însoțite de fragmente de interceptări, fotografii sau elemente desprinse din context. Nu discut aici dacă informațiile respective sunt adevărate sau nu, ci despre modul în care sunt selectate și livrate publicului. Pentru că poți spune adevărul și prin omisiune să creezi o minciună. O frază scoasă dintr-o conversație de două ore poate suna incriminatoriu, exact cum o fotografie făcută la momentul potrivit poate transforma un om într-un monstru, deși nimeni nu știe ce s-a întâmplat înainte sau după acel cadru.
Această practică are un efect evident: persoana cercetată este condamnată mediatic înainte de a fi judecată, opinia publică își formează verdictul înaintea instanței, iar judecătorul trebuie să judece într-un climat în care dosarul nu mai circulă doar între procuror, avocat și instanță, ci și prin televiziuni, site-uri și rețele sociale. Este, dacă vreți, procesul penal cu transmisie live, numai că verdictul publicului vine de regulă înaintea celui judiciar.
În cazul lui Georgescu există însă o altă întrebare, mult mai serioasă și care merită un răspuns limpede: de ce s-a ajuns abia în 2026 la această intensitate a anchetei, dacă dosarul a început în 2021? De ce a devenit brusc urgent acum? De ce nu a fost instrumentat cu aceeași celeritate în 2022, 2023, 2024 sau 2025? Și mai ales, dacă probele esențiale pe care le vedem astăzi existau în aceeași formă și în anii anteriori, de ce nu au produs atunci aceleași consecințe juridice?
Aici nu ar trebui să existe nici conspirații, nici explicații de birt, nici teorii cu „sistemul” care trage sforile din întuneric. Ar trebui să existe documente, cronologii, acte procedurale și explicații instituționale. Atât. Dacă în 2021–2024 existau probe relevante și autoritățile nu au acționat, trebuie explicat de ce. Dacă probele au apărut ulterior, trebuie explicat când și cum au apărut. Iar dacă între timp s-a schimbat natura faptelor cercetate, și acest lucru trebuie spus. Altfel, suspiciunea că lucrurile au fost lăsate să curgă până când momentul politic a devenit convenabil va continua să plutească deasupra dosarului, indiferent dacă este adevărată sau nu.
Și aici ajungem la partea cu adevărat importantă, pe care mi se pare că prea mulți dintre cei implicați în această dispută o pierd din vedere, fiecare ocupat să-și apere propria tabără.
Faptul că DIICOT ar fi făcut sau nu spectacol nu stabilește vinovăția lui Georgescu. Faptul că procurorii au lucrat mai repede sau mai încet nu stabilește vinovăția lui Georgescu. Faptul că anumite informații au ajuns în presă, integral sau fragmentar, nu stabilește vinovăția lui Georgescu. Și nici eventualele excese de procedură nu transformă automat un vinovat în nevinovat. În același timp, însă, nici cătușele, nici conferințele de presă, nici scurgerile din dosar nu transformă un suspect în vinovat.
Există o singură întrebare fundamentală: a săvârșit sau nu fapta de care este acuzat?
Dacă răspunsul este nu, atunci trebuie să răspundă cei care l-au acuzat și trebuie analizate toate erorile, abuzurile sau excesele procedurale care au contribuit la această situație. Dacă răspunsul este da, atunci faptul că DIICOT a făcut spectacol este o problemă distinctă, care trebuie discutată separat. O eventuală conduită discutabilă a procurorilor nu șterge fapta comisă de inculpat, după cum existența unei fapte nu spală eventualele abuzuri ale autorităților.
Aici mi se pare că unii dintre adepții lui Georgescu fac o confuzie enormă: cred că dacă pot demonstra că procurorii au procedat prost, atunci au demonstrat automat că Georgescu este nevinovat. Nu. Poți avea procurori care comunică prost, anchete care durează inexplicabil, informații scurse în presă și chiar excese instituționale, iar fapta cercetată să existe în continuare. Realitatea nu dispare pentru că anchetatorul poartă prost costumul.
La fel de absurdă este și logica inversă: „Dacă l-au luat cu cătușe și au venit mascații, înseamnă că sigur este vinovat.” Nici asta nu ține loc de probă. Cătușele nu au devenit între timp expertiză criminalistică, iar numărul de dube parcate în fața casei nu se adaugă la dosarul probator.
De aceea, dacă Georgescu a săvârșit fapta de care este acuzat, faptul trebuie stabilit prin probe și printr-o procedură judiciară corectă. Iar dacă nu a săvârșit-o, trebuie spus la fel de limpede. Nu există o a treia variantă juridică în care omul este vinovat pentru că a venit cu girofarul sau nevinovat pentru că procurorii au făcut spectacol.
Iar dacă, în final, se va dovedi că vorbim despre o faptă gravă, inclusiv despre o eventuală înșelăciune, atunci susținerea politică a personajului nu mai poate fi justificată prin explicația infantilă că „toți sunt împotriva lui”, că „sistemul îl persecută” sau că „presa este cumpărată”. Atunci discuția despre liderul providențial se termină acolo unde începe realitatea faptelor.
Pentru că există un moment în care conspirația devine un refugiu psihologic: orice probă împotriva idolului este „fabricată”, orice anchetă este „politică”, orice judecător care nu dă soluția dorită este „vândut”, iar orice procuror care își face treaba este „omul sistemului”. Într-un asemenea univers, liderul nu mai poate greși niciodată. Dacă este acuzat, este persecutat; dacă este condamnat, este victimă; dacă probele sunt prezentate, sunt fabricate; dacă probele dispar, înseamnă că „sistemul” le-a ascuns. Este o construcție perfectă: liderul este întotdeauna inocent, iar realitatea este întotdeauna vinovată.
Eu cred că trebuie să ieșim din această logică tribală. Georgescu trebuie judecat după probe, nu după simpatia sau antipatia noastră politică. DIICOT trebuie judecat după legalitatea și profesionalismul acțiunilor sale, nu după faptul că anchetează un om pe care unii îl iubesc și alții îl detestă. Iar instanța trebuie să decidă pe baza dosarului, nu pe baza zgomotului produs în jurul lui.
Pentru că, până la urmă, într-un stat de drept, adevărul nu ar trebui să aibă nevoie nici de cătușe puse la răsărit, nici de mascați aliniați pentru fotografi, nici de interceptări scurse pe surse, nici de galerii politice care aplaudă sau huiduie. Ar trebui să aibă nevoie de probe. Iar dacă probele există, ele trebuie să vorbească. Dacă nu există, nici cel mai spectaculos spectacol de televiziune nu le poate inventa.
