În cei aproape 30 de ani de administrație publică nu am lucrat într-un birou în care principala preocupare să fie întocmirea dosarelor cu șină, arhivarea documentelor sau eliberarea adeverințelor, ci în tranșeele din prima linie a războiului cu evaziunea fiscală, acolo unde o decizie greșită, o interpretare superficială a legii sau o clipă de neatenție puteau produce consecințe serioase și unde trebuia să fii permanent pregătit, atât teoretic, cât și practic, pentru confruntarea cu oameni care își făceau din încălcarea legii o profesie. Din această experiență am învățat două lucruri esențiale: dacă vrei să fii eficient într-o instituție a statului trebuie să citești permanent, să înțelegi ceea ce citești și să aplici legea nu numai în litera ei, ci și în spiritul ei, iar, mai ales, trebuie să nu discriminezi. Legea trebuie aplicată indiferent cine se află în fața ta, indiferent cât de puternic este, cât de influent este, cât de bine conectat este sau, dimpotrivă, cât de singur și de vulnerabil este.
Pentru asta însă nu este suficient să fii educat. Contează enorm unde și cum ai fost educat, ce profesori ai avut, ce ai citit, cât ai învățat să gândești și, dincolo de toate diplomele și gradele profesionale, ce fel de om ai devenit. Educația profesională îți poate spune cum se aplică o normă; educația morală îți spune de ce trebuie să o aplici la fel și atunci când în fața ta se află un om fără putere. Iar între cele două există o diferență uriașă. Poți fi foarte bine pregătit profesional și să rămâi un om mediocru din punct de vedere moral, după cum poți avea diplome, funcții și titluri și să nu fi înțeles niciodată esența profesiei pe care o practici: aceea de a servi interesul public, nu instituția în care ai primit un birou.
În timp am ajuns să înțeleg însă și un lucru mult mai trist: nivelul profesional și moral al unei părți a funcționarilor publici, indiferent de domeniul în care lucrează, se poate subția considerabil atunci când sistemul de educație se degradează, iar factorul politic începe să exploateze nepotismul, sinecurismul și obediența. Într-un asemenea sistem apar tot mai mulți funcționari, inspectori, polițiști, procurori sau chiar magistrați care, atunci când întâlnesc o problemă dificilă, nu mai caută adevărul și nici nu mai încearcă să afle cine are dreptate, ci caută instinctiv instituția pe care trebuie să o protejeze. Este mult mai comod. Pentru că, dacă cetățeanul are dreptate, trebuie să recunoști că instituția a greșit. Dacă instituția a greșit, trebuie să întrebi cine a greșit. Dacă cineva a greșit, apare problema răspunderii. Și, Doamne ferește, să ajungi până acolo! Mult mai simplu este să găsești o formulă juridică prin care cetățeanul să devină problema, iar instituția să rămână impecabilă.
Așa se naște ceea ce eu numesc protecția reflexă a sistemului. Nu mai este important să afli ce s-a întâmplat, ci să găsești argumentul prin care să demonstrezi că instituția nu putea greși. Nu mai contează atât de mult realitatea faptelor, cât posibilitatea de a construi, după consumarea lor, o explicație juridică suficient de stufoasă pentru ca responsabilitatea să dispară printre paragrafe. Și, dacă este nevoie, se pot scrie trei pagini de filozofie juridică fără să răspunzi la întrebarea simplă pentru care ai fost sesizat.
Într-un asemenea mecanism, actul de justiție riscă să se transforme într-o parodie administrativă, în care scopul inițial – apărarea dreptului și a cetățeanului – este înlocuit treptat cu apărarea instituției. Iar aici apare contradicția fundamentală: instituțiile statului există pentru cetățean, nu cetățeanul pentru instituții. Poliția, Jandarmeria, parchetele, instanțele și toate celelalte autorități publice nu sunt niște castele medievale în care cetățeanul intră cu capul plecat, așteptând ca reprezentanții autorității să-i explice cât de privilegiată este instituția și cât de neînsemnat este el. Într-un stat de drept, instituția are putere tocmai pentru că cetățeanul i-a încredințat-o, iar această putere trebuie exercitată în limitele legii.
România a ieșit formal din comunism, dar unele reflexe instituționale au supraviețuit schimbării regimului. Mentalitatea potrivit căreia instituția trebuie protejată înaintea individului, că autoritatea nu trebuie contrazisă, că funcționarul este întotdeauna prezumat mai aproape de adevăr decât cetățeanul și că un om care reclamă o instituție este, probabil, problema însăși nu dispare prin simpla schimbare a uniformei. Este nevoie de o schimbare de mentalitate. Iar aceasta se dovedește mult mai greu de făcut decât schimbarea unei uniforme, a unei sigle sau a unei plăcuțe de pe ușa biroului.
Dosarele istorice ale României postcomuniste au oferit, de altfel, suficiente motive pentru această neîncredere. Faptul că pentru marile violențe și crime ale tranziției responsabilitatea juridică a fost atât de greu de stabilit și atât de târziu asumată, de la crimele Revoluției până la mineriade și la violențele din 10 august, alimentând permanent percepția publică potrivit căreia instituțiile statului se apără mai bine pe ele însele decât își apără cetățenii, nu este o chestiune care poate fi ignorată. Nu spun că fiecare dosar are aceeași explicație juridică și nici că orice soluție de clasare dovedește automat existența unei conspirații instituționale. Spun doar că, atunci când asemenea situații se repetă, neîncrederea cetățeanului nu mai poate fi tratată drept simplă paranoia.
Și, din nefericire, deși am cunoscut suficient de bine mecanismele administrației și ale actului contravențional încât să știu unde se termină neglijența și unde începe abuzul, am ajuns să le cunosc și din postura celui care se află de cealaltă parte a mesei.
În mai 2026 am avut „tupeul” să reclam poluarea fonică produsă de organizatorii unei manifestații aprobate de Primăria Timișoara. Și am comis, aparent, marea imprudență de a suna la 112.
Pentru că, în această țară, se pare că uneori problema nu mai este ceea ce reclami, ci faptul că ai îndrăznit să reclami.
Am apelat 112 pentru o situație pe care o consideram de competența autorităților și care privea ordinea și liniștea publică. Ulterior, însă, întrebarea esențială pentru procurori pare să fi devenit nu dacă zgomotul reclamat exista, nu dacă trebuia verificat, nu dacă autoritățile trimise la fața locului și-au îndeplinit atribuțiile, ci dacă cetățeanul avea voie să deranjeze liniștea instituțiilor cu reclamația lui.
Și aici începe partea cu adevărat interesantă.
În loc ca echipajul să meargă să verifice sursa zgomotului reclamat, am ajuns eu să fiu sancționat pentru că am făcut sesizarea. Logica pare desprinsă dintr-un manual de administrație publică scris într-o epocă în care cetățeanului i se permitea să vorbească numai dacă autoritatea era de acord să-l asculte: dacă manifestarea era autorizată, atunci, aparent, și zgomotul devenea autorizat prin ricoșeu. Numai că o autorizație pentru desfășurarea unei manifestații nu înseamnă automat o autorizație pentru încălcarea oricăror alte norme. Legea nr. 61/1991 reglementează distinct faptele care tulbură liniștea publică, inclusiv în intervalele nocturne, iar existența unei aprobări administrative pentru manifestare nu poate fi transformată prin magie juridică într-o derogare generală de la toate celelalte reguli.
Dar să presupunem că eu am greșit. Să presupunem că interpretarea mea juridică era greșită. Tocmai de aceea există poliție, jandarmerie, procurori și instanțe: pentru a verifica, nu pentru a presupune. Un cetățean poate greși când interpretează o normă. O instituție a statului însă nu ar trebui să transforme presupusa greșeală a cetățeanului în motiv pentru a nu verifica fapta reclamată.
După douăzeci de ani de studii și aproape treizeci de ani de practică în domeniul administrației și al materiei contravenționale, am totuși pretenția că știu să citesc o lege. Nu pretind că sunt infailibil. N-am pretins niciodată asta. Dar știu diferența dintre o normă care trebuie interpretată și o întrebare la care pur și simplu trebuie să răspunzi.
Am contestat procesul-verbal, evident. Un document care, pe lângă problemele de fond pe care le-am invocat, conținea și greșeli de ortografie și date eronate, ceea ce, pentru cineva care a lucrat decenii cu acte administrative, este o experiență aproape pedagogică: mai întâi te înveți cu ideea că statul trebuie să fie riguros, apoi descoperi că uneori statul îți oferă posibilitatea de a studia direct contrariul. Procesul-verbal este acum pe rolul instanței, iar instanța va decide dacă sancțiunea se susține juridic.
Dar procesul-verbal nu este, în fond, problema cea mai importantă.
Pentru că am sesizat și parchetele cu privire la modul în care au acționat polițiștii și jandarmii. Nu am cerut nimic spectaculos. Nu am cerut să fie condamnat cineva pentru că mi-a deranjat liniștea. Am cerut să se verifice două lucruri extrem de simple: dacă reclamația mea fusese verificată înainte de a fi sancționat și dacă aveam sau nu dreptul să sesizez prin 112 situația reclamată.
Între timp, am solicitat chiar instituțiilor implicate să-mi comunice ce s-a întâmplat cu sursa zgomotului. Și aici apare ironia perfectă a întregii povești: organizatorul manifestației a fost ulterior sancționat contravențional pentru depășirea nivelului de zgomot admis.
Cu alte cuvinte, reclamația mea nu era o invenție. Zgomotul exista. Problema exista. Autoritatea competentă a constatat-o și a sancționat-o.
Cetățeanul a reclamat zgomotul.
Instituția a sancționat organizatorul pentru zgomot.
Dar cetățeanul care a reclamat zgomotul fusese deja sancționat pentru că reclamase.
Dacă Kafka ar fi avut nevoie de inspirație pentru o nouă ediție a „Procesului”, probabil că n-ar mai fi trebuit să inventeze prea multe.
Și totuși, în loc să devină acesta punctul de plecare al unei verificări serioase, pentru procurori întrebarea pare să fi fost deplasată elegant către altă temă: manifestația avea autorizație. Perfect. Dar eu nu am reclamat că manifestația nu avea autorizație. Am reclamat zgomotul produs după ora 22.00.
Este ca și cum ai suna pompierii pentru că arde casa, iar pompierul îți răspunde că imobilul are autorizație de construire.
Foarte bine. Dar casa tot arde.
Am sesizat Parchetul Militar Timișoara și Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara cu privire la ceea ce am considerat a fi un posibil abuz în serviciu. În schimb, răspunsurile primite au ocolit tocmai întrebările care constituiau obiectul plângerilor mele. Procurorul militar Cristina Povalniceanu și procurorul Cristian Ciobriș au ajuns, în opinia mea, să trateze ca problemă centrală faptul că manifestația era autorizată, deși obiectul sesizării mele nu îl constituia existența autorizației.
Iar aici apare partea cea mai frumoasă a mecanismului.
În soluțiile de clasare sunt construite argumente juridice pentru a explica de ce sancțiunea aplicată mie putea fi considerată legală, însă problema dacă reclamația mea a fost efectiv verificată înainte de sancționarea mea nu primește răspunsul pe care îl așteptam. La fel, nu regăsesc analizată în mod real problema esențială dacă aveam sau nu dreptul să sesizez prin 112 situația reclamată. Iar faptul că ulterior organizatorul a fost sancționat pentru zgomot este, din perspectiva mea, tratat ca și cum nici nu ar exista.
Este o performanță juridică aparte: poți avea un fapt, poți avea o reclamație despre acel fapt, poți avea ulterior o sancțiune aplicată celui reclamat pentru acel fapt și, cu toate acestea, în soluția procurorului problema inițială poate dispărea aproape complet dintre rânduri.
Important este să rămână autorizația.
Autorizația devine astfel un fel de detergent juridic universal: spală orice urmă de inconvenient instituțional. Și, sincer, nu cred că problema a fost lipsa de competență profesională a procurorilor. Nu pot să cred că niște procurori care au obligația profesională de a analiza o plângere nu au înțeles ce am reclamat. Nu am formulat o enigmă juridică, nu am scris într-un limbaj criptic și nu le-am cerut să descopere sensul ascuns al vreunui tratat de drept bizantin. Am pus două întrebări cât se poate de clare: a fost verificată reclamația mea înainte de a fi sancționat și aveam sau nu dreptul să sesizez prin 112 situația reclamată?
De aceea, ceea ce mă deranjează nu este atât faptul că au ajuns la o concluzie juridică diferită de cea pe care o susțin eu, cât faptul că am impresia că problema a fost înțeleasă foarte bine, dar apoi a fost înlocuită deliberat cu una mult mai comodă pentru instituție. Nu cred că procurorii nu au înțeles. Cred că au înțeles și au ales să răspundă la altceva.
Iar aici apare o formă de aroganță instituțională pe care o cunosc foarte bine din administrație: presupunerea că cetățeanul din fața instituției nu înțelege suficient de mult din lege pentru a observa că i se răspunde la o altă întrebare decât cea pe care a pus-o. Este tratamentul rezervat, de regulă, celui considerat un fel de analfabet funcțional juridic, căruia îi poți servi trei pagini de filozofie juridică, câteva formule solemne și suficiente trimiteri la autoritate pentru ca el să plece impresionat de profunzimea argumentației, fără să mai observe că întrebarea lui a rămas exact acolo unde a pus-o.
Numai că, în cazul meu, socoteala aceasta este puțin greșită. Am aproape treizeci de ani de administrație publică în spate, dintre care o bună parte în control fiscal și în materia contravențională. Am citit și aplicat legi suficient de mult ca să disting între o argumentație juridică și o eschivă juridică. Știu și diferența dintre o soluție cu care nu sunt de acord și o soluție care nu răspunde efectiv obiectului sesizării.
De aceea, impresia pe care mi-o lasă aceste soluții este una mult mai neplăcută decât simpla eroare profesională: aceea că am fost tratat cu aroganța celui care pornește de la premisa că adevărul juridic nu mai trebuie demonstrat, ci doar enunțat de autoritate. Nu mai contează dacă faptele pe care le invocă cetățeanul contrazic explicația instituției; important este ca explicația instituției să devină, prin simpla forță a funcției celui care o formulează, adevărul oficial.
Este o mentalitate periculoasă. Pentru că, din momentul în care funcționarul, polițistul, procurorul sau orice alt reprezentant al autorității ajunge să creadă că adevărul este ceea ce spune el că este, iar nu ceea ce rezultă din fapte, probe și lege, instituția încetează să mai fie un instrument al dreptului și începe să devină propriul său arbitru.
Iar cetățeanul, în această logică, nu mai este persoana ale cărei drepturi trebuie protejate, ci persoana care trebuie convinsă să accepte versiunea instituției.
Cu alte cuvinte, nu trebuie neapărat să-i demonstrezi că ai dreptate. Este suficient să-i explici suficient de complicat de ce nu are dreptate.
Asta nu mai este justiție. Este autoritate transformată în argument.
Dacă manifestația a fost autorizată, problema este rezolvată. Dacă zgomotul a depășit limitele admise, mai vedem. Dacă cetățeanul a reclamat, atunci să discutăm despre cetățean. Dacă organizatorul a fost ulterior sancționat, ei bine, acesta este un detaliu. Dacă polițiștii sau jandarmii au verificat ori nu reclamația înainte de a-l sancționa pe reclamant, iarăși un detaliu. Dacă cetățeanul avea dreptul să apeleze 112, alt detaliu.
Și astfel ajungem la concluzia miraculoasă: nimeni din sistem nu pare să fi greșit.
Nici polițistul.
Nici jandarmul.
Nici procurorul.
Poate doar cetățeanul, care a avut nefericita idee să creadă că instituțiile statului sunt acolo pentru a-i verifica reclamația, nu pentru a-l verifica pe el.
Am contestat soluțiile parchetelor. În cazul Parchetului Militar, șeful instituției, colonel magistrat Adrian Golban, fost șef al DNA Timișoara, a menținut soluția, în esență prin aceeași raportare la faptul că manifestația era autorizată. Eu am susținut exact contrariul: autorizația manifestației nu răspundea obiectului plângerii mele, pentru că eu nu am contestat dreptul organizatorilor de a manifesta, ci am reclamat nivelul zgomotului și modul în care autoritățile au reacționat la reclamația mea.
Iar dacă aceeași logică va fi menținută și în cazul celeilalte plângeri, voi continua demersurile judiciare.
Nu pentru că aș avea plăcerea de a mă plimba prin instanțe. După aproape treizeci de ani de administrație publică, am suficientă experiență ca să știu cât timp, energie și nervi consumă o asemenea aventură. Știu și că sistemul are o calitate extraordinară: te poate obosi înainte să-ți răspundă. Uneori nici nu trebuie să te învingă juridic. Este suficient să te plimbe între instituții până când, exasperat, renunți.
Numai că eu nu intenționez să renunț.
Nu pentru că mă consider infailibil. Nu pentru că aș pretinde că am întotdeauna dreptate. Și nici pentru că orice soluție nefavorabilă cetățeanului ar fi, automat, dovada unui abuz. Ci pentru că într-un stat de drept trebuie să existe un moment în care instituția să fie obligată să răspundă exact la întrebarea pe care cetățeanul i-a adresat-o.
Nu la alta.
Nu la una mai comodă.
Nu la una care permite protejarea instituției.
La întrebarea reală.
Pentru mine, miza acestei situații nu mai este de mult amenda și nici măcar procesul-verbal. Miza este ceva mult mai important: dacă un cetățean poate fi sancționat pentru că sesizează o posibilă încălcare a legii, iar autoritățile pot evita să verifice substanța sesizării, atunci dreptul cetățeanului de a cere intervenția statului devine unul pur decorativ. Îl avem în Constituție, îl avem în legislație, îl proclamăm în discursurile oficiale, dar, în practică, cetățeanul trebuie să fie foarte atent să nu-l folosească într-un moment nepotrivit și, mai ales, să nu deranjeze instituția.
Pentru că atunci se poate întâmpla ceva cu adevărat spectaculos: victima unei situații reclamate poate ajunge să fie tratată drept vinovată pentru simplul fapt că a reclamat-o.
Iar aici nu mai vorbim despre o simplă amendă. Vorbim despre filosofia relației dintre stat și cetățean.
Eu am învățat în aproape trei decenii de control fiscal că legea nu este făcută pentru a proteja instituția. Instituția este făcută pentru a aplica legea. Și am mai învățat ceva: legea trebuie aplicată și celui puternic, și celui slab, și celui care îți place, și celui care te enervează, și celui care te laudă, și celui care te critică. Altfel, nu mai ai administrație publică, ai administrație de castă.
Iar când instituția începe să se apere pe sine înainte de a apăra legea, cetățeanul nu mai este beneficiarul autorității publice. Devine adversarul ei.
Și mai există un detaliu pe care nu-l pot trece cu vederea: celeritatea actului de justiție, această virtute despre care vorbim atât de frumos în teorii, strategii și rapoarte, dar care pare să aibă, în România, viteze diferite în funcție de cine se află de partea cealaltă a legii.
Când trebuie sancționat cetățeanul, instituțiile statului pot deveni de o eficiență uluitoare. În cazul meu, au fost suficiente aproximativ 15 minute pentru ca mecanismul instituțional să se pună în mișcare împotriva celui care avusese „tupeul” să reclame o situație pe care autoritățile aveau, ulterior, să o confirme. Cincisprezece minute! Nici nu apucă omul să-și termine bine cafeaua că statul este deja la datorie: echipajul apare, situația este „rezolvată”, cetățeanul este identificat, procesul-verbal este întocmit și sancțiunea este aplicată. O asemenea celeritate ar putea stârni chiar admirația contribuabilului dacă nu ar fi fost folosită într-o asemenea împrejurare.
Când însă trebuie făcută dreptate, viteza se schimbă radical. Atunci apar verificările, competențele, declinările, interpretările, ordonanțele, paginile de motivare și, mai ales, timpul. Mult timp. Au trecut aproape cinci luni de când am sesizat modul în care au acționat reprezentanții instituțiilor statului și încă mă aflu în situația de a aștepta ca cineva să răspundă la două întrebări elementare: dacă reclamația mea a fost verificată înainte de a fi sancționat și dacă aveam sau nu dreptul să sesizez prin 112 situația reclamată.
Avem, așadar, două viteze ale statului: viteza sancțiunii și viteza justiției. Prima poate fi de ordinul minutelor. A doua, de ordinul lunilor sau anilor.
Este o formă interesantă de performanță instituțională: când statul trebuie să-ți ia banii, este foarte eficient; când trebuie să-ți apere drepturile, devine contemplativ. Când trebuie să întocmească procesul-verbal, timpul aleargă. Când trebuie să verifice dacă procesul-verbal și conduita celor care l-au întocmit au fost legale, timpul începe să meargă pe jos.
Și atunci îmi permit să pun o întrebare pe care, după aproape treizeci de ani de administrație publică, nu o pun deloc întâmplător: de ce celeritatea este o obligație atunci când cetățeanul trebuie sancționat și devine o virtute facultativă atunci când cetățeanul cere să i se facă dreptate?
Poate că aceasta este una dintre cele mai subtile forme de inegalitate în fața autorității: nu ți se refuză explicit dreptul, doar ți se acordă cu o viteză atât de mică încât, până ajunge la tine, aproape ai uitat pentru ce l-ai cerut.
Poate că acesta este adevăratul nostru handicap democratic: am schimbat regimul, am schimbat legile, am schimbat uniforme, am schimbat instituții, am schimbat denumiri și am produs mii de pagini de legislație europeană, dar uneori am uitat să schimbăm reflexul fundamental al celui care exercită autoritatea: acela că puterea nu îi aparține.
Puterea este împrumutată de la cetățean.
Iar dacă instituția uită acest lucru, mai devreme sau mai târziu cetățeanul trebuie să i-l reamintească.
Chiar dacă asta înseamnă să mai pierzi câțiva ani prin tribunale.
Chiar dacă trebuie să ajungi până la CEDO.
Pentru că, dacă pentru a obține justiție trebuie să pierzi timp, atunci timpul este un preț pe care îl poți plăti. Mult mai periculos ar fi să accepți, din comoditate, ca dreptatea să devină negociabilă.
Eu unul prefer să pierd timp pentru justiție decât să câștig timp renunțând la ea.
Pentru că o justiție care se teme să constate că instituția a greșit nu mai este justiție în sensul profund al cuvântului. Este doar o procedură prin care sistemul își scrie singur certificatul de nevinovăție.
Și, când sistemul ajunge să fie propriul său judecător, propriul său apărător și propriul său beneficiar, cetățeanului îi mai rămâne un singur rol: acela de a plăti factura și de a nu pune prea multe întrebări.
Eu am pus întrebările.
Și intenționez să le pun până când cineva va răspunde exact la ele.
