Am avut privilegiul de a călători mult. Nu doar ca turist, ci și în interes profesional. Am cunoscut oameni și instituții din Statele Unite, Germania, Franța, Italia, Spania, Elveția, Austria, Grecia, Ungaria, Slovacia și Slovenia. În toate aceste țări am intrat în contact cu reprezentanți ai autorității: polițiști, procurori, judecători, inspectori financiari, funcționari publici și politicieni.
Nicăieri nu am întâlnit perfecțiune. Nicio societate nu este imună la erori sau abuzuri. Însă aproape peste tot am descoperit aceeași cultură instituțională: respectul pentru cetățean și convingerea că autoritatea există pentru a-l servi, nu pentru a-l domina.
Funcționarul public dintr-o democrație matură poartă cu el două virtuți fără de care puterea devine periculoasă: empatia și fermitatea. Empatie față de omul care greșește din neștiință, din neatenție sau din împrejurări nefericite. Fermitate față de cel care încalcă legea deliberat și își construiește existența pe fraudă, violență sau corupție.
În schimb, rareori am întâlnit aroganță, cinism sau dispreț. Nu am văzut funcționari preocupați să-și etaleze puterea. Am văzut oameni preocupați să aplice legea cu demnitate și bun-simț.
Tocmai de aceea, contrastul cu multe dintre experiențele mele din România este atât de puternic.
Am rămas cu impresia că o parte importantă a instituțiilor noastre de forță continuă să funcționeze după o filozofie moștenită dintr-o altă epocă: instituția înaintea cetățeanului, sistemul înaintea dreptății, obediența înaintea responsabilității. O mentalitate în care prestigiul autorității pare mai important decât încrederea oamenilor în autoritate.
Consecința este vizibilă. Empatia este confundată cu slăbiciunea, respectul cu lipsa de autoritate, iar dialogul este înlocuit de superioritate. Desigur, există polițiști, procurori și judecători care își exercită profesia cu onoare și profesionalism. Lor le datorează sistemul puțina încredere care a mai rămas. Din păcate, în percepția mea, ei sunt prea puțini pentru a schimba imaginea de ansamblu.
De-a lungul anilor am văzut prea multe plângeri ale unor cetățeni obișnuiți împotriva interlopilor, grupărilor de criminalitate organizată sau persoanelor influente rămase fără un răspuns eficient. Am văzut dosare care par să adoarmă în sertare până când timpul rezolvă ceea ce legea nu a rezolvat. În același timp, alte cauze par să beneficieze de o viteză impresionantă atunci când interesul o cere.
De aici se naște una dintre cele mai periculoase percepții pe care le poate avea o societate: aceea că nu există o singură justiție, ci două. Una severă și necruțătoare pentru omul fără influență și alta prudentă, răbdătoare și indulgentă pentru cel protejat de putere, bani sau relații.
Iar când cetățeanul începe să creadă acest lucru, problema nu mai este doar juridică. Devine una morală.
Justiția nu trăiește numai din coduri și proceduri. Ea trăiește din încrederea oamenilor. Fără această încredere, chiar și cele mai sofisticate instituții devin simple mecanisme administrative lipsite de autoritate morală.
În opinia mea, o parte a sistemului judiciar pare preocupată mai degrabă de apărarea propriilor privilegii decât de recâștigarea acestei încrederi. Independența justiției este o valoare fundamentală, dar ea nu poate fi confundată cu izolarea de societate sau cu apărarea intereselor de castă. Independența există pentru a proteja cetățeanul de abuzul puterii, nu pentru a proteja puterea de critica cetățeanului.
Nu întâmplător, procurorul Sandu, membru al CSM, vorbea despre „lipsa crasă de principii morale în sistemul de justiție”. Indiferent cum este interpretată această afirmație, ea obligă la reflecție. Fiindcă nicio reformă legislativă și nicio modificare constituțională nu pot suplini lipsa caracterului.
Legea poate obliga. Moralitatea convinge.
Poți forma juriști excepționali din punct de vedere tehnic. Dar dacă nu formezi și caractere, vei avea profesioniști capabili să justifice orice, nu oameni dispuși să apere dreptatea.
O democrație autentică nu începe în Parlament și nici în sălile de judecată. Ea începe în clipa în care cetățeanul intră într-o instituție publică și este tratat cu demnitate. Atunci când statul îl ascultă înainte de a-l suspecta. Când îi respectă drepturile înainte de a-și apăra prestigiul. Când vede în el titularul suveranității, nu un simplu dosar.
După toate călătoriile și experiențele mele, am rămas cu o singură convingere: adevărata diferență dintre o democrație consolidată și una fragilă nu este dată de frumusețea legilor, ci de caracterul celor care le aplică.
Legile pot fi aproape identice. Oamenii fac însă diferența dintre dreptate și simulacrul ei.
Există însă și un argument personal, poate cel mai important dintre toate.
Timp de aproape treizeci de ani am lucrat în domeniul combaterii fraudelor fiscale. Profesia mi-a oferit ocazia să cunosc și să colaborez cu numeroși polițiști, procurori și chiar judecători. Am crezut că multe dintre aceste relații sunt prietenii adevărate, clădite pe respect reciproc, pe valori comune și pe dorința de a servi interesul public.
Timpul s-a dovedit însă cel mai bun judecător al oamenilor.
Când aceste relații au fost trecute prin filtrul empatiei, al loialității și al altruismului, aproape toate s-au destrămat. Din zecile de oameni pe care îi consideram apropiați au rămas doar câțiva, numărabili pe degetele unei singure mâini. Restul au ales confortul sistemului în locul adevărului, obediența în locul caracterului și tăcerea în locul solidarității.
Paradoxal, nu ei, ci eu am fost etichetat drept „nefrecventabil”.
Nu pentru că aș fi încălcat vreodată principiile profesiei, ci pentru că am refuzat să încalc principiile conștiinței. Că n-am aderata la principiul de casta, în care principiile morale n-au ce căuta. În sistemul lor de valori, loialitatea față de putere conta mai mult decât loialitatea față de adevăr. Deviza nescrisă părea să fie: „mă strecor, ca să nu-mi fac probleme”. O filozofie de supraviețuire care, în timp, macină caractere și transformă profesioniștii în simpli executanți.
Acești „viruși” ai conformismului și ai obedienței nu i-am acceptat niciodată în propriul meu program de viață. Am preferat să pierd funcții, influență sau relații decât să-mi pierd libertatea de a spune ceea ce cred și de a-mi păstra demnitatea.
Nu am niciun regret.
Astăzi îi folosesc doar la statistică. Nu cu resentiment, ci ca dovadă că timpul are un dar pe care nicio instituție nu îl poate controla: îi separă pe cei care au avut caracter de cei care au avut doar interese.
