Citind articolul lui Tiberiu Kis, „Oamenii lui Grindeanu sug bani din marile contracte de infrastructură. O rețea patronată politic de PSD se hrănește din scumpirea kilometrului de autostradă și cale ferată”, nu poți să nu te întrebi, încă o dată, cine conduce în realitate România și care este adevăratul scop pentru care PSD luptă cu atâta înverșunare să rămână în centrul puterii. Pentru că, dacă privești dincolo de declarațiile patriotice, de discursurile despre responsabilitate și de lacrimile televizate pentru binele cetățeanului, începi să observi un lucru extrem de simplu: puterea politică este doar vitrina magazinului. Marfa adevărată se află în depozit, iar cheile depozitului sunt deținute de cei care controlează resursele strategice ale țării și accesul la banii publici.
De ani de zile susțin că România nu este administrată de politicienii care apar pe ecranele televizoarelor, se ceartă în studiouri și își schimbă între ei funcțiile ca pe niște cartonașe de colecție. Aceștia sunt doar actorii distribuți în rolurile principale ale unui spectacol al cărui scenariu este scris în altă parte. Puterea reală se află în zona celor care gestionează marile resurse ale țării – gazele, energia electrică, petrolul, exploatările forestiere, terenurile agricole, marile proiecte imobiliare, contractele de infrastructură și nesfârșita conductă prin care curg banii publici către diverse grupuri de interese. Politicienii sunt, de multe ori, doar administratorii temporari ai unor interese mult mai vechi și mult mai puternice decât mandatele lor, asemenea ospătarilor dintr-un restaurant de lux: îi vezi permanent plimbându-se prin sală, dar nu ei sunt proprietarii localului și nici beneficiarii adevărați ai încasărilor.
Din această perspectivă, acceptarea revenirii PSD în centrul puterii ridică serioase semne de întrebare. Când PSD se afla într-o stare apropiată de moarte clinică politică, când electoratul părea să fi înțeles costurile unui anumit mod de a face administrație și exista șansa unei reforme autentice, partidul a fost resuscitat, reabilitat și readus în poziția de a revendica din nou controlul asupra principalelor pârghii ale statului.
De ce i s-a oferit oxigen politic exact în momentul în care părea că se îndreaptă spre secția de terapie intensivă a istoriei? Pentru că, în realitate, nu a fost salvat doar PSD. A fost salvat întregul mecanism construit în jurul PSD. A fost salvată clientela care depinde de contracte publice, de funcții, de influență și de acces privilegiat la resursele statului. Pacientul era în comă politică, iar în loc să fie lăsat să suporte consecințele propriilor erori, a fost conectat la aparatele puterii și readus la viață cu resurse oferite chiar de cei care pretindeau că doresc reformarea statului. A fost salvat ecosistemul care gravitează în jurul puterii asemenea unui roi de viespi în jurul unui borcan cu miere.
Mă întreb și astăzi dacă această decizie a fost rezultatul unei naivități politice monumentale, al unei evaluări complet greșite a realității sau al unui calcul pe care cetățenii nu îl cunosc. Pentru că logica îmi scapă.
Dacă ai constatat că un sistem produce constant aceleași efecte nocive, de ce alegi să îl reconsolidezi?
Dacă ai identificat cauza unei probleme, de ce îi încredințezi tocmai ei soluția?
Este ca și cum l-ai numi pe Al Capone șeful Trezoreriei Naționale, explicând publicului că, odată ajuns în funcție, va descoperi virtuțile legalității și va deveni un model de administrare a banului public.
Sau, și mai sugestiv pentru cei care au lucrat vreodată în administrație, este ca și cum ai surprinde un funcționar cu mâna în sertarul cu bani, după care, impresionat de experiența sa practică în domeniu, l-ai promova ordonator principal de credite.
În orice instituție normală, un asemenea raționament ar provoca râsul.
În politica românească, însă, pare să fie prezentat drept strategie de stat.
Iar astăzi, când citesc asemenea investigații și văd cum apar iar și iar aceleași tipare, mă întreb dacă cei care au considerat că este o idee bună readucerea PSD în centrul guvernării au acționat din naivitate, dintr-o evaluare politică profund greșită sau dintr-un calcul pe care cetățenii de rând nu îl cunosc. Pentru că este greu de înțeles logica unei decizii prin care îi încredințezi din nou administrarea hambarului celui pe care l-ai surprins de mai multe ori ieșind pe ușa din spate cu sacii de grâu în căruță. Este ca și cum, după ce ai descoperit că un paznic adoarme sistematic în timpul serviciului, l-ai promova șef al serviciului de securitate, motivând că astfel va fi mai atent.
Ni se spune că PSD trebuie lăsat să guverneze pentru că se va eroda. Este o teorie fascinantă, aproape poetică prin absurdul ei. Cu alte cuvinte, trebuie să lăsăm lupul în stână deoarece, după ce termină oile, va deveni atât de gras încât nu va mai putea alerga la următoarele alegeri.
Problema este că oile nu participă la analiza politică. Ele dispar. La fel dispar și miliardele din buget. La fel dispar oportunitățile de dezvoltare. La fel dispar șansele unor generații care vor fi obligate să plătească nota de plată a unor decizii luate astăzi.
Ceea ce pare să ignore o mare parte a clasei politice este faptul că grupurile care gravitează în jurul puterii nu sunt interesate de ciclurile electorale. Ele nu trăiesc după calendarul alegerilor, ci după calendarul licitațiilor. Nu sunt preocupate de procentele din sondaje, ci de procentele din contracte. Nu își fac griji că partidul s-ar putea eroda peste patru ani, atât timp cât oportunitățile de astăzi pot fi transformate în averi care vor produce profit generații întregi de acum înainte. În această logică, erodarea electorală devine un cost de operare, nu o tragedie. Din acest motiv, argumentul erodării politice mi se pare profund insuficient. Mai contează că partidul se va eroda dacă, până atunci, și-a atins obiectivele? Mai contează că pierzi alegerile viitoare dacă ai câștigat deja contractele prezentului? Mai contează imaginea publică atunci când patrimoniul personal crește într-un ritm mult superior economiei naționale?
De aceea mi se pare profund periculoasă ideea că răul poate fi combătut oferindu-i încă o șansă să demonstreze că este rău. După trei decenii și jumătate de experiențe repetate, argumentul că trebuie să mai vedem o dată ce se întâmplă seamănă cu situația unui cetățean care, după ce a fost păcălit de același escroc la fiecare colț de stradă, decide să-i mai împrumute bani pentru a se convinge definitiv că nu este de încredere. La un moment dat nu mai vorbim despre naivitate, ci despre o formă sofisticată de autoamăgire.
Aici se află adevărata problemă.
România pare captivă într-un mecanism în care schimbarea guvernelor nu produce neapărat schimbarea intereselor care influențează guvernarea. Se schimbă miniștrii, se schimbă siglele, se schimbă sloganurile și afișele electorale, dar conductele prin care circulă influența și banii publici par să rămână conectate la aceleași centre de putere.
Iar atunci când cineva vine și ne spune că nu exista altă soluție decât revenirea PSD în poziția dominantă, nu pot să nu mă întreb dacă asistăm la o demonstrație de naivitate sau la o formă sofisticată de complicitate politică.
Pentru că există o diferență fundamentală între a combate o problemă și a o administra.
Există o diferență între a reforma un sistem și a-l cosmetiza.
Există o diferență între a trimite hoțul în fața justiției și a-l repune în funcția din care poate continua ceea ce făcea înainte.
Nu poți combate clientelismul prin mai mult clientelism.
Nu poți combate risipa prin cei care au administrat risipa.
Nu poți combate capturarea instituțiilor prin întărirea celor care beneficiază de această capturare.
La fel cum nu poți vindeca alcoolismul mutând distileria în sufragerie și sperând că pacientul va deveni abstinent din respect pentru mobilier.
Cea mai mare problemă nu este însă existența PSD. În orice democrație există partide bune, rele, competente sau incompetente. Problema este sistemul care a făcut posibilă transformarea statului într-o sursă de rentă pentru grupuri privilegiate și a funcției publice într-un instrument de acces la resurse. Problema este că, de prea multe ori, competiția politică din România nu pare o competiție între viziuni despre dezvoltarea țării, ci o competiție pentru controlul conductelor prin care circulă banii contribuabililor. Aici se află adevărata problemă. Deci, problema nu este doar PSD. Problema este mentalitatea care consideră că accesul la stat reprezintă o oportunitate economică și nu o responsabilitate publică. Problema este cultura politică în care funcția publică este privită ca o investiție, iar bugetul ca o pradă.
Dacă această mentalitate nu este înfrântă, vom continua să schimbăm doar decorurile. Vom avea alte discursuri, alte promisiuni și alte campanii electorale, însă rezultatul va fi același. România va rămâne trenul care promite modernizarea la fiecare plecare din gară și reușește, printr-un mister pe care nici fizica nu îl poate explica, să ajungă de fiecare dată în aceeași stație a trecutului.
Adevărata dramă este că, după 36 de ani, încă discutăm despre aceleași lucruri, folosind aproape aceleași nume și descriind aproape aceleași mecanisme. Iar dacă încă mai credem că aceia care au contribuit decisiv la apariția unei probleme reprezintă automat și soluția ei, atunci nu mai vorbim despre strategie politică. Vorbim despre o formă de amnezie colectivă care riscă să coste România mai mult decât toate greșelile trecutului la un loc. Parcă am fi personajele unui film care rulează la infinit, iar la fiecare patru ani ni se spune că urmează un episod nou, pentru ca după alegeri să descoperim că scenariul este același, actorii principali sunt aceiași, iar singura diferență este culoarea afișelor electorale.
Iar dacă după toate experiențele ultimelor decenii cineva continuă să creadă că România poate fi reformată prin întărirea exact a mecanismelor care au împiedicat reformarea ei, atunci avem o problemă mai mare decât orice partid politic. Avem problema unei clase conducătoare care confundă tratamentul cu boala și care, atunci când pacientul este pe punctul de a se vindeca, îi administrează încă o doză din otrava care l-a îmbolnăvit.
