Una dintre cele mai grave probleme ale României contemporane este lipsa educației. Și nu mă refer la instruire, deoarece instruirea și educația nu sunt sinonime. Poți întâlni oameni cu diplome, masterate și doctorate care sunt profund needucați, după cum poți întâlni persoane cu studii modeste care au o educație exemplară.
Educația înseamnă respect pentru adevăr, pentru lege, pentru competență, pentru muncă și pentru semenii tăi. Înseamnă capacitatea de a înțelege responsabilitatea pe care o ai atunci când ocupi o funcție publică. În lipsa acesteia, instituțiile continuă să existe formal, dar își pierd treptat substanța.
Din păcate, lipsa educației este exploatată fără scrupule de o parte a clasei politice. Un cetățean educat pune întrebări, verifică informațiile, sancționează impostura și nu poate fi manipulat cu promisiuni sau lozinci. În schimb, un cetățean lipsit de repere morale și intelectuale devine ușor de influențat și de transformat într-o simplă masă electorală.
Efectele acestei degradări se văd în întreaga societate, dar mai ales în administrația publică. Relația dintre funcționarul public și cetățean a devenit, în multe cazuri, o confruntare între bunul-simț și arbitrariu. Drepturi care ar trebui să fie sfinte și aplicate uniform au ajuns să depindă de interpretarea celui aflat în spatele ghișeului.
Incompetența a atins uneori niveluri alarmante. Mulți funcționari nu își cunosc suficient atribuțiile, nu înțeleg spiritul legii și nu au capacitatea de a interpreta corect normele pe care sunt obligați să le aplice. În loc să fie instrumente ale ordinii și eficienței administrative, unele instituții ajung să producă birocrație, confuzie și blocaje.
Nu exagerez când afirm că fenomenul analfabetismului funcțional a pătruns adânc în aparatul administrativ. Nu discutăm doar despre lipsa unor cunoștințe tehnice, ci despre incapacitatea de a înțelege corect un text, de a face conexiuni logice și de a lua decizii fundamentate. În asemenea condiții, legea încetează să mai fie aplicată uniform și începe să fie aplicată „după ureche”, în funcție de nivelul de înțelegere al fiecărui funcționar.
Rezultatul este o administrație care funcționează aparent, dar care și-a pierdut o mare parte din autoritatea reală. Instituțiile există, emit documente, organizează controale și conferințe de presă, însă capacitatea lor de a combate marile fenomene infracționale scade de la an la an.
Cea care profită cel mai mult de această situație este crima organizată. Grupările infracționale au înțeles de mult că un stat deprofesionalizat este un adversar slab. În timp ce instituțiile își consumă resursele pentru cazuri minore, dosarele complexe, care implică prejudicii de zeci sau sute de milioane de lei, rămân ani întregi în sertare, până când se prescriu, se clasează sau sunt uitate.
Acest fenomen poate fi observat inclusiv în cadrul operațiunilor intens mediatizate, prezentate adesea ca demonstrații de forță ale statului. Opinia publică este impresionată cu dosare privind prejudicii relativ reduse, în timp ce marile mecanisme de fraudare a bugetului public rămân rareori în centrul atenției.
De exemplu, sunt foarte puține investigații care vizează sistematic societățile comerciale abonate la contracte publice și care acumulează obligații fiscale neachitate către bugetul de stat. Sunt rare anchetele privind folosirea insolvenței ca mecanism de evitare a plății obligațiilor fiscale. La fel de puține sunt verificările serioase privind costurile umflate artificial în marile lucrări de infrastructură, cantitățile de materiale declarate, calitatea acestora sau respectarea standardelor tehnice asumate prin contracte.
Pentru aceste zone, statul pare adesea lipsit de curaj, de resurse sau de voință. În schimb, atunci când este vorba despre cetățeanul obișnuit, birocrația și zelul administrativ ating cote impresionante.
Problema fundamentală este însă alta. Nu poți construi instituții puternice cu oameni selectați prin nepotism, clientelism politic, trafic de influență sau alte forme de favoritism. Cel care își datorează funcția unei relații, și nu competenței, va fi întotdeauna vulnerabil și dependent. Nu va avea libertatea de a deranja interesele celor care l-au promovat și nici autoritatea morală de a combate corupția.
Cum să lupți împotriva imoralității cu oameni care și-au construit cariera prin mecanisme imorale? Cum să aperi meritocrația cu persoane care au fost promovate tocmai prin negarea meritocrației?
Aceasta este contradicția fundamentală a administrației românești. De zeci de ani, sistemul produce și reproduce aceleași mecanisme fanariote: relații, influență, obediență și dependență politică. Profesionalismul este adesea tolerat, dar rareori încurajat. Caracterul este apreciat în discursuri și penalizat în practică.
De aceea, adevărata reformă a administrației nu începe cu modificarea unor organigrame și nici cu schimbarea denumirii instituțiilor. Ea începe cu reconstruirea criteriilor de selecție, cu respectul pentru competență și cu eliminarea influenței politice din aparatul administrativ.
Altfel, vom continua să ne prefacem că luptăm cu marile probleme ale statului, în timp ce acestea se dezvoltă nestingherite chiar sub ochii noștri.
Nu există o combinație mai periculoasă pentru cetățean și pentru stat decât asocierea dintre lipsa educației și lipsa moralității în administrația publică.
Incompetența, de una singură, produce erori, întârzieri și ineficiență. Imoralitatea, de una singură, produce abuzuri, favoritisme și corupție. Însă atunci când cele două se întâlnesc în aceeași persoană sau în același sistem administrativ, efectele devin devastatoare.
Funcționarul incompetent, dar moral, poate greși, însă va încerca să învețe, să se corecteze și să respecte legea. Funcționarul competent, dar lipsit de moralitate, poate fi controlat prin mecanisme eficiente de supraveghere și răspundere. În schimb, funcționarul simultan incompetent și lipsit de moralitate devine un pericol permanent pentru interesul public. El nu înțelege suficient legea pentru a o aplica corect și nu are nici caracterul necesar pentru a recunoaște sau îndrepta propriile greșeli.
Din nefericire, nepotismul și clientelismul politic au creat exact mediul în care această combinație toxică s-a putut dezvolta. Atunci când criteriul principal de promovare nu mai este competența, ci relația, apartenența de grup, obediența sau susținerea politică, educația și caracterul devin secundare. Sistemul nu mai selectează cei mai buni oameni, ci pe cei mai utili rețelelor de influență.
Astfel, administrația publică ajunge să fie populată nu de profesioniști independenți, ci de persoane care își datorează funcțiile unor favoruri. Iar cine își datorează cariera unui favor va fi întotdeauna mai preocupat să-și protejeze protectorul decât să servească interesul public.
Așa se explică de ce multe instituții par puternice pe hârtie, dar slabe în fața marilor fraude, a corupției și a crimei organizate. Nu lipsa legilor este problema principală. Nu lipsa atribuțiilor. Nu lipsa procedurilor.
Problema fundamentală este că prea multe instituții sunt conduse sau populate de oameni care nu au fost selectați pentru ceea ce știu și pentru ceea ce sunt, ci pentru pe cine cunosc.
Iar atunci când lipsa educației se întâlnește cu lipsa moralității, statul încetează să mai fie un instrument al cetățeanului și riscă să devină o povară pentru acesta.
Privind retrospectiv, există un aspect pe care mulți îl ignoră atunci când analizează starea actuală a administrației publice. Oricât de critic am fi față de regimul comunist, trebuie recunoscut că o mare parte dintre funcționarii care au susținut instituțiile statului după 1990 proveneau dintr-un sistem care punea accent, cel puțin la nivel formal, pe disciplină, rigoare profesională și respectul față de autoritate.
Nu idealizez comunismul și nici administrația acelei perioade. Avea propriile sale tare, propriile abuzuri și propriile mecanisme de promovare politică. Însă mulți dintre oamenii formați atunci beneficiau de o instruire solidă și de un set de repere morale individuale dobândite în familie, în școală sau prin experiența de viață. Tocmai aceste reflexe profesionale și morale au ținut, într-o anumită măsură, administrația românească în funcțiune în primele decenii de după 1989.
Cu alte cuvinte, instituțiile nu au rezistat datorită reformelor spectaculoase, ci datorită unor oameni care încă mai aveau respect pentru meserie, pentru responsabilitate și pentru consecințele propriilor decizii.
Problema este că această generație se retrage treptat din activitate. În locul ei vine o generație formată într-o societate în care exigența a fost adesea confundată cu opresiunea, meritul cu naivitatea, iar succesul cu abilitatea de a te descurca prin relații și influență. Nivelul de pregătire profesională este adesea contestat de chiar rezultatele pe care le vedem în instituții, iar reperele morale par din ce în ce mai fragile.
Dacă în trecut administrația era susținută de ultimele rezerve de profesionalism și conștiință profesională moștenite de la generațiile anterioare, întrebarea care se ridică astăzi este una legitimă: ce se va întâmpla atunci când aceste rezerve se vor epuiza complet?
Cum va funcționa statul atunci când funcțiile publice vor fi ocupate aproape exclusiv de persoane promovate într-un sistem care pune mai puțin preț pe competență, pe educație și pe caracter?
Nu pretind că dețin răspunsul. Știu doar că semnele pe care le vedem astăzi nu sunt încurajatoare. Iar dacă degradarea educației și a criteriilor morale va continua în același ritm, imaginea administrației de mâine este una pe care, sincer, prefer să nu încerc să mi-o imaginez.
