În ultimele luni, Consiliul Superior al Magistraturii avertizează constant că independența justiției ar fi pusă în pericol de criticile venite din partea unor politicieni, jurnaliști sau reprezentanți ai societății civile. Motivul? Tot mai multe voci reclamă faptul că instituția prescripției a devenit, în anumite cauze de mare interes public, un mecanism prin care răspunderea penală dispare înainte ca instanțele să ajungă la o hotărâre definitivă.
Numai că independența justiției nu poate fi confundată cu absența răspunderii și nici cu dreptul de a fi imună la orice critică. Într-un stat democratic, independența magistratului înseamnă libertatea de a aplica legea fără presiuni politice, economice sau de altă natură. Ea nu înseamnă însă dreptul de a ignora consecințele propriilor decizii și nici obligația cetățenilor de a păstra tăcerea atunci când observă disfuncționalități evidente.
Pentru omul obișnuit este greu de înțeles cum dosare complexe, unele aflate pe rol ani la rând, ajung să se stingă prin intervenția prescripției. Este și mai greu de explicat de ce anumite cauze par să înainteze cu viteza melcului reumatic, în timp ce altele beneficiază de o celeritate demnă de manualele de procedură.
Percepția publică este că, în prea multe situații, procesele sunt tergiversate excesiv, prin succesiuni interminabile de amânări, expertize, excepții și termene care se întind pe ani întregi. Nu este de mirare că oamenii se întreabă dacă justiția își mai îndeplinește rolul fundamental: acela de a face dreptate într-un termen rezonabil.
A critica aceste situații nu reprezintă un atac la independența justiției. Dimpotrivă. Într-o societate democratică, critica argumentată este un mecanism de control social legitim. Cetățeanul nu contestă independența magistratului atunci când întreabă de ce un dosar durează zece sau cincisprezece ani. El întreabă de ce dreptatea ajunge să fie înlocuită de calendar.
Mai grav este că atenția pare îndreptată, uneori, nu către cauzele care generează neîncrederea publică, ci către cei care semnalează problema. În loc să existe o preocupare reală pentru identificarea motivelor care duc la prescrierea unor dosare importante, se transmite adesea mesajul că însăși criticarea fenomenului ar reprezenta o amenințare la adresa independenței justiției.
Or, într-un stat de drept autentic, independența și responsabilitatea trebuie să meargă împreună. Un magistrat independent nu este un magistrat plasat deasupra oricărei dezbateri publice. El este un magistrat liber să aplice legea, dar și obligat să răspundă exigențelor profesionale și morale pe care funcția sa le presupune.
În acest context, controversele privind aplicarea normelor europene au amplificat și mai mult neîncrederea publică. O parte a magistraților, inclusiv reprezentanți ai conducerii sistemului judiciar, au fost criticați pentru interpretări care au condus la neaplicarea unor orientări rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru mulți cetățeni, situația pare paradoxală: România este stat membru al Uniunii Europene, iar principiul priorității dreptului european este consacrat juridic, însă atunci când anumite decizii europene contravin unor interese sau interpretări interne, acestea devin subiectul unor dispute fără sfârșit.
În percepția publică, această rezistență la aplicarea uniformă a dreptului european ridică o întrebare legitimă: poate exista o justiție cu adevărat credibilă atunci când hotărârile instanțelor europene sunt privite selectiv, în funcție de conveniențe?
Justiția nu își pierde independența atunci când este criticată. Își pierde credibilitatea atunci când refuză să își analizeze propriile erori. Iar într-o democrație matură, încrederea cetățeanului nu se obține prin comunicate indignate și apeluri la solidaritate corporatistă, ci prin hotărâri corecte, procese desfășurate într-un termen rezonabil și aplicarea egală a legii pentru toți.
Pentru că adevărata independență a justiției nu înseamnă protejarea sistemului de critici. Înseamnă protejarea dreptății de orice influență, inclusiv de propriile sale slăbiciuni.
Consiliul Superior al Magistraturii susține că independența justiției este amenințată de criticile venite din partea unor politicieni, jurnaliști sau cetățeni care reclamă utilizarea prescripției ca mecanism prin care dosare importante se închid fără o soluție pe fond.
Dar se pune o întrebare simplă: ce anume este pus în pericol? Independența justiției sau confortul unui sistem care refuză să răspundă pentru propriile rezultate?
Independența justiției nu înseamnă libertatea de a face orice. Nu înseamnă lipsa răspunderii. Nu înseamnă dreptul de a transforma procedura într-un scop în sine și nici posibilitatea de a ascunde neînfăptuirea actului de justiție în spatele unor formule juridice elegante.
Într-un stat de drept, independența magistratului este menită să garanteze aplicarea corectă și imparțială a legii. Ea nu poate deveni un scut împotriva oricărei critici și nici o justificare pentru situațiile în care dosarele zac ani întregi prin instanțe până când intervine prescripția.
Să luăm exemple concrete.
În dosarul cunoscut public sub denumirea de „Loteria”, în care este vizat omul de afaceri Maricel Păcuraru, procesul a cunoscut nu mai puțin de 90 de amânări. Nouăzeci. O cifră care, prin ea însăși, ridică întrebări legitime despre eficiența și finalitatea actului de justiție.
La rândul meu, am fost autorul unei plângeri care a stat la baza dosarului „Popa Cristian și alți zece inculpați”, cauză privind un prejudiciu de aproximativ 18 milioane de lei, echivalentul a peste trei milioane de euro. Dosarul a rămas pe rolul Tribunalului Caraș-Severin mai bine de șase ani și a acumulat peste patruzeci de amânări. În final, nu s-a ajuns la o hotărâre definitivă. A intervenit prescripția.
Cetățeanul obișnuit privește asemenea situații și se întreabă firesc: dacă după șase ani și zeci de termene un proces se închide fără o soluție pe fond, cine răspunde? Dacă după nouăzeci de amânări dosarul încă se târăște prin instanțe, unde mai este dreptatea?
Mai grav este că în România există sute de situații similare. Dosare complexe, cauze de corupție, fraude economice, prejudicii importante, de miliarde de lei, aduse bugetului public sau persoanelor private au sfârșit prin prescriere. Cu toate acestea, foarte rar opinia publică află despre existența unor verificări serioase privind cauzele întârzierilor și aproape niciodată despre răspunderea efectivă a celor care au contribuit la aceste întârzieri.
În opinia mea, aceasta este problema reală. Nu critica publică. Nu articolele de presă. Nu declarațiile politicienilor. Problema este absența aproape totală a răspunderii pentru consecințele unor procese care durează ani sau chiar decenii.
Mai mult, în ultimii ani, o parte a sistemului judiciar a fost acuzată că a ignorat sau a refuzat să dea eficiență unor principii rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind combaterea impunității în cauzele de fraudă și corupție. O recunoaste inclusive un magistrate din CSM, procurorul Sandu. Aceste dispute juridice au alimentat percepția că anumite interpretări au favorizat închiderea unor dosare prin prescripție, în contradicție cu așteptările legitime ale societății privind tragerea la răspundere a celor vinovați.
Aici ar trebui să intervină Inspecția Judiciară. Nu pentru a intimida sau sancționa pe cei care critică sistemul. Nu pentru a apăra orgoliul instituțional al unor structuri corporatiste. Ci pentru a răspunde la întrebările pe care le pun cetățenii:
De ce ajung anumite procese la prescripție?
Care sunt cauzele întârzierilor?
Au existat disfuncționalități, neglijențe sau conduite care au contribuit la tergiversarea cauzelor?
Și, mai ales, cine răspunde?
Pentru că independența justiției este o valoare fundamentală într-o democrație. Dar independența fără răspundere riscă să se transforme într-un privilegiu. Iar atunci când cetățeanul vede că dosarele se prescriu, prejudiciile rămân nerecuperate, iar nimeni nu răspunde pentru eșecul sistemului, nu mai vorbim despre consolidarea încrederii în justiție, ci despre erodarea ei.
Încrederea publică nu se câștigă prin comunicate indignate și apeluri la respectarea independenței justiției. Se câștigă prin soluții pronunțate la timp, prin aplicarea legii în mod egal și prin asumarea responsabilității atunci când sistemul eșuează.
Altfel, pentru mulți români, independența justiției riscă să fie percepută nu ca o garanție a dreptății, ci ca o formă de imunitate față de consecințele propriilor greșeli.
Mai există un aspect pe care CSM pare să îl evite sistematic atunci când vorbește despre independența justiției.
Justiția este finanțată anual cu sume considerabile din bugetul public. Cetățenii plătesc taxe și impozite pentru ca statul să le garanteze un act de justiție eficient, imparțial și realizat într-un termen rezonabil. Nu pentru statistici, nu pentru comunicate de presă și nici pentru dispute corporatiste, ci pentru dreptate.
Nu generalizez și nici nu ar fi corect să o fac. Cunosc suficienți magistrați onești, profesioniști și dedicați pentru a ști că majoritatea își exercită profesia cu bună-credință și cu respect pentru lege. Problema nu este reprezentată de aceștia.
Nici presa și nici politicienii care critică anumite situații nu atacă, în bloc, justiția română. Ei reclamă exact acele cazuri care au scandalizat opinia publică. Exact acele dosare în care procesele s-au întins ani de zile până la intervenirea prescripției. Exact acele situații în care persoane cu notorietate, cu influență sau implicate în fraude de mare amploare au scăpat de răspunderea penală fără ca instanța să mai ajungă să se pronunțe asupra fondului acuzațiilor.
Iar întrebarea este una legitimă.
Dacă într-un dosar există zeci de termene și ani întregi de amânări, cine explică public de ce s-a ajuns acolo?
Dacă un proces durează șase, opt sau zece ani și se încheie prin prescripție, cine răspunde pentru acest rezultat?
Dacă în numeroase dosare importante exact cei acuzați de fraude majore, de corupție sau de prejudicierea bugetului public beneficiază de efectele prescripției, este firesc ca societatea să ceară explicații.
Or, în loc să ofere explicații punctuale și verificabile pentru fiecare caz care a generat controverse, CSM preferă adesea să vorbească despre atacuri la independența justiției. În loc să răspundă concret la întrebarea „de ce a durat atât?”, răspunde cu acuzația că simpla formulare a întrebării ar reprezenta o presiune asupra sistemului.
Dar într-o democrație autentică, independența nu poate exclude transparența. Iar autoritatea nu poate exclude obligația de a da explicații.
Cetățenii nu cer condamnări cu orice preț. Nu cer încălcarea drepturilor procesuale. Nu cer subordonarea justiției față de politic. Cer un lucru infinit mai simplu: ca dosarele să fie judecate într-un termen rezonabil și ca dreptatea să nu fie înlocuită de expirarea calendarului.
Pentru că, la urma urmei, acesta este paradoxul care alimentează neîncrederea publică: justiția este una dintre cele mai protejate și mai bine finanțate componente ale statului, beneficiază de independență constituțională și de garanții solide pentru exercitarea profesiei, însă tocmai în dosarele care au marcat opinia publică apare întrebarea pe care CSM refuză să o lămurească suficient de clar:
Ce fel de justiție este aceea în care, după ani de procese și zeci de termene, exact dreptatea ajunge să lipsească?
Iar până când această întrebare va primi răspunsuri concrete, argumentate și verificabile, criticile nu vor dispărea. Pentru că problema nu este că oamenii vorbesc despre justiție. Problema este că prea mulți au început să se întrebe dacă, în anumite dosare, justiția mai este scopul procesului sau doar decorul lui.
