Lista noilor propuneri de miniștri din Guvernul Tomac confirmă o certitudine dureroasă: fotoliile executive vor fi ocupate de mult prea faimoșii „băieți deștepți” și de o clientelă politică gata să curețe chirurgical bugetul de stat. Epoca romantică, în care figuri precum Radu Miruță sau Diana Buzoianu mai trezeau iluzia unei reforme ideale, s-a încheiat brusc. A fost, s-o recunoaștem, o dovadă de profundă naivitate să credem că magnații din energie – stăpânii absoluți ai petrolului, gazului și curentului electric -, alături de abonații eterni la contracte publice și armata de sinecuriști de lux, vor preda armele fără luptă. Am trăit o iluzie colectivă frumoasă, dar complet deconectată de realitate.
Noul fanariotism dâmbovițean a anihilat orice urmă de gândire critică. În acest peisaj sumbru, tentația de a renunța la luptă este uriașă. Asistăm la inaugurarea unei dictaturi perfect legale a băieților deștepți și a clientelei de partid. Ei vor scrie legile și vor dicta regulile jocului, în timp ce societatea va privi de pe margine, plătind facturile acestei mari performanțe democratice.
Paroxismul economic: pâinea de lux din Parisul estului
Să privim mai atent absurdul cifrelor care ne guvernează viețile. Cum am ajuns în punctul în care un român plătește pe o pâine la București dublul prețului pe care un francez îl achită relaxat pe o baghetă în centrul Parisului? Răspunsul nu se află în manualele de economie liberală, ci în algoritmii secreți ai cartelurilor protejate politic.
România a devenit un laborator unic în lume: o țară cu resurse naturale vaste (petrol, gaz, rețele electrice), dar în care cetățeanul este transformat în chiriaș de lux în propria casă. „Băieții deștepți” din energie nu fac business; ei fac taxare mascată. În timp ce prețurile la producție sunt printre cele mai mici, prețul la pompă și pe factură concurează cu marile capitale europene. Subvențiile de stat nu ajută consumatorul, ci acționează ca o curea de transmisie directă din bugetul public în conturile off-shore ale băieților abonați la contracte cu statul. Suntem singura națiune care reușește performanța de a importa masiv alimente de bază, deși avem pământ cât să hrănim jumătate de continent, doar pentru că infrastructura critică este blocată strategic de o armată de intermediari și paraziți bugetari.
Radiografia psihologică a alegătorului: capcana lui „mai rău să nu fie”
Acest jaf sistemic nu ar fi posibil fără complicitatea inconștientă a victimei. Profilul psihologic al alegătorului român este o capodoperă a resemnării istorice, cizelată de secole de fanariotism și decenii de comunism. Gândirea critică nu a fost învinsă de argumente, ci a fost pur și simplu anihilată de oboseală și de un profund analfabetism funcțional-politic.
Alegătorul mediu este captivul unei mentalități de supraviețuire elementară, rezumată perfect de imbecilul principiu național: „Lasă, că se poate și mai rău”. Este un fatalism mioritic ridicat la rang de strategie de stat. În loc să ceară socoteală pentru spitalele care ard și școlile care se prăbușesc, cetățeanul se declară mulțumit dacă iarna nu i se oprește complet căldura. Divizarea socială – cultivată chirurgical prin televiziunile de partid – asigură fragmentarea oricărei opoziții reale. Românii sunt prea ocupați să se urască între ei pentru a mai observa cine le fură portofelul. Această ignoranță colectivă nu mai este o simplă lipsă de educație, ci a devenit o zonă de confort; e mult mai simplu să crezi că „toți sunt la fel” decât să îți asumi responsabilitatea unui vot rațional și curajos.
Ca om, sunt profund empatic și nu mă lasă indiferent sărăcia lucie și dramele cumplite pe care aceasta le generează zi de zi: foametea cruntă, frigul din case și abandonul școlar al unor copii fără nicio vină. Totuși, privind lucid tabloul general, devine evident că toate aceste tragedii nu sunt altceva decât efectul direct al ignoranței generalizate, al comodității intelectuale și al deciziilor iresponsabile luate chiar în cabina de vot. Practic, acești oameni își pecetluiesc singuri soarta la fiecare scrutin și nu mai pot acuza pe absolut nimeni că a ales în locul lor. Își autodistrug propriile vieți din proprie inițiativă, iar în fața acestui peisaj absurd te izbești de o dilemă morală cinică, dar inevitabilă: oricât de uman ai fi, cum să-ți mai fie milă de propria prostie? Resemnarea generală este, de fapt, combustibilul ideal pentru viitoarea dictatură a sinecuriștilor.
Concluzie: Verdictul unui faliment asumat
În final, cortina cade peste o Românie care nu a fost învinsă de inamici externi, ci s-a predat de bunăvoie, cu ștampila în mână. Resemnarea nu mai este doar o opțiune personală, ci devine singurul diagnostic lucid în fața unui popor care își aplaudă călăii și își sabotează salvatorii. Dictatura „băieților deștepți” nu se instalează prin forță militară, ci prin votul democratic al ignoranței somnolente. Statul român a încetat să mai fie o casă a cetățenilor săi; a devenit o simplă corporație de jaf logistic, administrată de o clientelă lacomă și finanțată docil de o masă de manevră care preferă confortul sclaviei în locul efortului de a gândi.
Istoria nu iartă națiunile care refuză să crească, iar nota de plată pentru această indolență colectivă va fi achitată, cu vârf și îndesat, de generațiile care vin. Singura întrebare rămasă este dacă mai merită să stingem lumina într-o țară în care întunericul a fost ales prin majoritate de voturi, prin indolență și lipsă de reacție.
