Treizeci și trei de ani au trecut de când Budapesta a devenit una dintre destinațiile mele favorite. Și, lucru curios, după atâta timp orașul nu și-a pierdut nimic din farmecul inițial. Pentru mine a rămas un reper al culturii și al civilizației, așa cum au fost în copilărie Rădăuți și Câmpulung Moldovenesc — două orașe care, privite cu ochii copilului de atunci, păreau mici insule occidentale în nordul Moldovei.
Explicația era, de fapt, istorică. Ambele localități făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar și, odată cu administrația imperială, importaseră și ceva mult mai subtil: cultura urbană central-europeană. Străzile erau mai ordonate, casele aveau o eleganță discretă, iar spiritul locului purta acel aer occidental care venea dinspre Viena. Era o civilizație diferită de cea a vechiului târg moldovenesc, cu reflexe orientale și cu accente slave, pe care le regăseai mai pronunțat în cenușiul și prăfuitul Dorohoi.
Dorohoiul era un târg cu istorie, desigur, în care negustorii evrei și-au pus amprenta comercială, iar moșierii și arendașii moldoveni și-au pus amprenta… fiscală asupra satelor din nordul Moldovei. Fiecare contribuind la peisajul social în felul lui: unii prin negoț, alții prin biruri.
Am umblat prin multe locuri celebre ale lumii: Franța, Italia, Germania, Spania, Statele Unite ale Americii și chiar prin câteva țări din Asia. Am văzut orașe splendide, muzee celebre, piețe monumentale. Și totuși, puține locuri reușesc să îmbine armonia arhitecturală, istoria și eleganța urbană așa cum o face Budapesta.
Orașul, rezultat din unirea a două mari localități — Buda și Pesta — despărțite de Dunăre, s-a dezvoltat într-o asimetrie care, paradoxal, produce o armonie aproape muzicală.
Buda, ridicată pe cele șapte coline de pe malul vestic al Dunării, seamănă cu un decor imperial în care fiecare colină pare să susțină o bucată de istorie. Acolo se află splendida Biserica Matthias, elegantul Bastionul Pescarilor, impunătorul Castelul Buda — devenit reședință regală pe vremea lui Carol Robert de Anjou — dar și celebrul Hotel Gellért. Deasupra tuturor veghează Citadela Budapestei, fortăreață ridicată de austrieci după Revoluția Maghiară din 1848 — probabil pentru a le aminti maghiarilor că imperiile au, uneori, și simțul umorului… militar.
Pe partea cealaltă a Dunării se întinde Pesta, care reprezintă aproape trei sferturi din oraș și unde monumentalitatea urbană atinge o eleganță aproape teatrală. Acolo se află impresionanta Piața Eroilor, dominată de statui și simboluri ale istoriei maghiare, dar și spectaculosul Castelul Vajdahunyad, inspirat de arhitectura medievală a Transilvaniei. Nu departe se ridică solemn Bazilica Sfântul Ștefan, una dintre cele mai importante clădiri religioase ale orașului.
Dar adevărata bijuterie arhitecturală rămâne, fără îndoială, Parlamentul Ungariei, ridicat pe malul Dunării într-un stil neogotic care pare, într-adevăr, inspirat de Palatul Westminster de pe malul Tamisa. Privit seara, când luminile se reflectă în Dunăre, Parlamentul maghiar pare mai degrabă o catedrală politică decât o clădire administrativă.
Și, bineînțeles, nu putem uita celebrul Podul cu Lanțuri Széchenyi — primul pod permanent care a unit Buda de Pesta — și celelalte poduri elegante care traversează Dunărea în capitala maghiară. Fiecare dintre ele pare o operă de artă suspendată peste apă, nu doar o simplă construcție utilitară.
De aceea, prima întâlnire cu Budapesta are un efect aproape fizic asupra vizitatorului: te lasă fără respirație. Nu doar prin frumusețe, ci prin sentimentul că orașul a fost gândit ca o operă de civilizație, nu ca o simplă aglomerare de clădiri.
Ca să fim corecți, nici București nu este un oraș lipsit de frumusețe sau de istorie. Are monumente impresionante și un trecut fascinant. Problema nu este lipsa patrimoniului, ci lipsa armoniei. Bucureștiul seamănă uneori cu o orchestră în care fiecare instrument cântă altă partitură: un palat franțuzesc lângă un bloc comunist, o vilă interbelică lângă o improvizație arhitecturală care pare desenată de un instalator entuziast după două cafele și o inspirație balcanică.
Din punct de vedere al civilizației urbane, Bucureștiul rămâne încă un oraș mai degrabă oriental și balcanic decât european. În schimb, Budapesta respiră un aer vestic, calm și disciplinat, foarte apropiat de atmosfera din München, Bruxelles sau Milano.
În realitate, fascinația mea pentru acest tip de civilizație urbană apăruse cu mult înainte să văd Budapesta. Ea s-a născut atunci când, în 1976, am ajuns pentru prima dată în Timișoara. M-a atras imediat istoria ei occidentală, arhitectura armonioasă, piețele largi și aerul cultural al orașului.
Când am pășit pentru prima dată în Budapesta, în 1992, am avut însă revelația unei civilizații urbane duse la scară imperială. Dacă Timișoara era o elegantă lecție de civilizație central-europeană, Budapesta era manualul complet.
Așa cum Timișoara se ridică, prin civilizație urbană, deasupra multor orașe românești precum Iași, Craiova sau chiar București, tot așa Budapesta pare să se ridice, prin aceeași eleganță urbană, deasupra Timișoarei.
Pentru că, dincolo de monumente, coline și Dunăre, Budapesta transmite un lucru rar: sentimentul de civilizație. Un lucru care nu ține de bogăție, nici de propagandă turistică, ci de o disciplină tăcută a vieții urbane, acumulată în secole.
Și tocmai aici apare contrastul dureros. Ceea ce se simte firesc în Budapesta este, din păcate, exact ceea ce lipsește cel mai mult în multe regiuni ale României, în special în Moldova și Muntenia: civilizația cotidiană.
Aceasta este, probabil, problema fundamentală a societății românești și capitolul la care rămânem constant restanțieri. Oriunde merg românii în Europa, nu suntem remarcați neapărat prin cultură sau prin inteligență — calități pe care, de altfel, le avem — ci, din păcate, prin lipsa de civilizație: în trafic, în spațiul public, în relația cu regulile, în modul în care tratăm ceea ce este comun.
Mai grav este că, pentru o mare parte a populației din aceste regiuni, această lipsă nu este percepută ca un handicap. Nu produce rușine socială și nu generează dorința de corectare. Dimpotrivă, este adesea tratată cu o formă de indiferență fatalistă, ca și cum ar face parte din „specificul locului”, asemenea reliefului sau climei.
Iar aici apare adevărata diferență dintre spațiul central-european și cel balcanic. În orașe precum Budapesta, Viena sau München, civilizația nu este un discurs, ci un reflex colectiv. Oamenii respectă orașul pentru că îl simt ca pe o operă comună.
La noi, de multe ori, orașul este tratat ca o gară de tranzit: fiecare ia ce poate și lasă în urmă ce nu mai folosește.
De aceea, farmecul Budapestei nu stă doar în arhitectură, în podurile peste Dunăre sau în clădirile monumentale. Farmecul ei stă într-o cultură urbană care funcționează aproape instinctiv.
Iar pentru un român care vine din spațiul balcano-oriental al societății noastre, prima întâlnire cu Budapesta produce adesea același efect simplu și sincer: te lasă fără respirație. Nu doar prin frumusețe, ci prin revelația unei civilizații care, odată văzută, te face să înțelegi cât de mult mai avem încă de recuperat.
Un lucru care ar trebui să devină un deziderat pentru societatea românească. Pentru că avem încă o uriașă deficiență la acest capitol, iar această lipsă ne ține departe de adevărata Europă.
Fiindcă integrarea europeană nu începe la Bruxelles și nici în tratate.
Integrarea începe în trotuare curate, în fațade îngrijite, în tramvaie liniștite și, mai ales, în comportamentul oamenilor.
Cu alte cuvinte, Europa începe acolo unde începe civilizația. Iar Budapesta, din acest punct de vedere, rămâne o lecție — elegantă, monumentală și imposibil de uitat pentru cel care o vede prima dată.
