A iubi cu pasiune, până la durere, a arde pentru cineva ca o flacără care nu cunoaște alt cer decât pe al lui, a-ți concentra întreg universul într-o singură privire — și apoi a fi înșelat și părăsit — este, poate, cea mai cumplită prăbușire pe care o poate trăi o ființă omenească.
E ca și cum ți s-ar smulge inima din piept, iar în locul ei ar rămâne un gol care urlă. Pentru o vreme mergi prin lume ca prin ceață. Culorile se șterg, sunetele ajung înfundate, iar pașii tăi nu mai știu încotro să se îndrepte. Ești o corabie fără cârmă, purtată de valuri străine, un copac lovit de fulger, încă fumegând.
Te închizi în tine ca într-o cetate asediată. Ridici ziduri, tragi obloane, respingi mâinile întinse. Suferi cu o loialitate aproape umilitoare, asemenea unui câine care încă își așteaptă stăpânul în prag, deși știe că nu se va mai întoarce. Nopțile devin lungi și ascuțite, iar amintirile — lame fine care răscolesc aceeași rană.
Și totuși, timpul — tăcut și încăpățânat — începe să coasă. Nu șterge, nu vindecă pe deplin, dar leagă marginile rănilor. Într-un colț al sufletului rămâne vie o cameră luminată de acea iubire, neatinsă, ca o icoană în fața căreia încă arde o candelă.
Îți reiei mersul prin lume. Înveți din nou să zâmbești fără să doară. Și, poate, într-o zi, întâlnești pe cineva care îți depășește așteptările — o prezență caldă, limpede, care nu te mistuie, ci te așază. Îți oferi iarăși inima, poate chiar mai întreagă decât înainte, pentru că acum știi ce înseamnă să o pierzi.
Dar nu vei mai iubi niciodată la fel. Prima iubire mistuitoare rămâne ca o furtună tropicală: devastatoare, splendidă, imposibil de uitat. Cele care urmează pot fi mai senine, mai adânci, mai statornice — însă undeva, în adâncul ființei tale, vei compara întotdeauna intensitatea fulgerului cu lumina calmă a zilei.
Poate că nu e o sărăcire, ci o transformare. Nu iubești mai puțin — iubești cu cicatrici. Iar cicatricile nu sunt doar urme de durere, ci și dovada că inima ta a ars cândva atât de puternic, încât a luminat o lume întreagă.
