Mult timp am crezut că liberul arbitru este un dat. O proprietate naturală a ființei umane, invocată solemn în manuale și discursuri, dar rar trăită. Am rostit cuvântul fără să-l simt. Abia târziu am înțeles că liberul arbitru nu se primește. Se câștigă. Și, de cele mai multe ori, se câștigă prost plătit.
Nu m-am născut liber. M-am născut determinat: de familie, de educație, de frici moștenite, de reflexe sociale și de dorința de a fi acceptat. Am funcționat mult timp ca un mecanism corect reglat, dar străin de sine. Kant ar fi spus că trăiam sub imperiul înclinațiilor, nu al rațiunii autonome. Eu aș spune mai simplu: trăiam fără să aleg cu adevărat.
Confundam libertatea cu opțiunea. Credeam că faptul că pot alege între două drumuri înseamnă că sunt liber. Dar opțiunea nu este libertate dacă toate alternativele sunt dictate din exterior. Adevărata constrângere nu e cea vizibilă, ci cea interiorizată. O porți cu tine și o aperi, convins că ești stăpânul ei.
Ani întregi mi-am consumat viața fără să-mi percep libertatea. Am muncit, am rezistat, m-am adaptat. Am făcut compromisuri „rezonabile”, am acceptat tăceri „necesare”, am îmbrăcat roluri „potrivite”. Sartre avea dreptate: omul se ascunde adesea de propria libertate, pentru că ea e o povară. E mai comod să te declari produsul circumstanțelor decât autorul alegerilor tale.
Liberul meu arbitru nu s-a revelat în momente de triumf, ci în eșec. Nu în aplauze, ci în singurătate. A apărut atunci când nu mai aveam nimic de câștigat din conformism. Când costul de a continua să joc un rol a devenit mai mare decât costul de a fi fidel mie însumi.
Acolo, în zona aceea aridă, am înțeles ce înseamnă autonomia despre care vorbea Kant: capacitatea de a-mi da mie însumi legea, chiar și atunci când ea mă dezavantajează. Nu ca eroism, ci ca igienă morală. Nu ca gest grandios, ci ca refuz al autoînșelării.
Arendt spunea că răul radical nu se naște din monstruozitate, ci din absența gândirii. Din suspendarea conștiinței personale în favoarea regulii, ordinului, majorității. Mult timp am fost periculos de aproape de această suspendare. Nu din rea-voință, ci din oboseală. Din dorința de liniște. Din tentația de a lăsa lucrurile să curgă.
Când mi-am perceput, în sfârșit, liberul arbitru, nu m-am simțit fericit. M-am simțit responsabil. A fost un moment lipsit de lirism exterior, dar decisiv interior. Am înțeles că sunt condamnat — în sensul lui Sartre — să fiu liber. Că nu mai pot invoca ignoranța, sistemul, epoca, contextul. Că fiecare tăcere a mea este o alegere. Fiecare conformare, o decizie.
Abia atunci mi-am putut defini eul. Nu ca imagine publică, nu ca succes social, ci ca limită interioară: până unde pot merge fără să mă pierd. Sensul vieții nu mi s-a revelat ca o misiune spectaculoasă, ci ca o coerență. Să nu mă contrazic pe mine însumi. Să nu trăiesc în disonanță cu ceea ce știu.
Acesta este, poate, singurul sens pe care îl recunosc: să pot privi înapoi fără să mă mint. Să știu că, atunci când am ales, am ales cu mine de față. Nu întotdeauna bine, nu întotdeauna eficient, dar asumat.
Dacă acest text sună ca un testament, e pentru că libertatea adevărată apare târziu. Și pentru că prețul ei nu e gloria, ci singurătatea lucidă. Dar dintre toate formele de viață, aceasta mi se pare singura demnă: aceea în care nu mai pot spune „n-am avut de ales”
