V-ați întrebat vreodată, stând de vorbă cu voi înșivă – nu cu publicul, nu cu tribul, nu cu bula de confort –, ce înseamnă, de fapt, comoditatea, conformismul și conservatorismul practicat din instinct de supraviețuire?
Nu cel biologic, ci acel instinct fanariot, perfecționat istoric, care învață individul să se aplece, să se strecoare, să se adapteze moral până la dizolvare.
Și, în opoziție, ce înseamnă nonconformismul, demnitatea și curajul de a înfrunta injustiția și autocrația?
Dacă nu v-ați pus aceste întrebări, poate că ar fi momentul s-o faceți înainte de a condamna și judeca.
Pentru că nu toți ne naștem cu vocația de slugă. Și nu toți avem disponibilitatea de a face compromisuri pentru confort material. Slugărnicia și obediența nu sunt strategii inteligente, ci comportamente de râmă: eficiente pe termen scurt, dar condamnate la un eșec moral cronic.
A înfrunta prostia, aroganța, viclenia, perversitatea, cinismul și egoismul – atributele prin care lumea este îngenuncheată și subjugată – nu este nici inconștiență, nici bravură exhibată, nici rătăcire ideologică. Atunci când gestul este asumat, este curaj și demnitate.
Este refuzul de a colabora cu răul doar pentru a-ți face viața mai comodă.
Este o trăsătură a caracterului puternic să nu te lași îngenuncheat de mediocritate și să te opui oricărei forme de tiranie și abuz, chiar dacă asta presupune consecințe.
A „băga capul la cutie” atunci când ar trebui să ai curajul confruntării nu este spirit de conservare sau autoprotecție. Este lașitate.
Un defect de caracter pe care nu l-am avut niciodată.
Da, am pierdut mult. Material. Relațional. Am pierdut prietenii, am pierdut oportunități, am plătit cu singurătate. Dar nu am făcut niciodată vreun pact prin care să îngenunchez sau să-mi plec capul pentru a evita confruntarea cu ceea ce mi-a repugnat fundamental: răul.
Înainte de Revoluție și după, am rămas același spirit rebel, incapabil să suporte, fără reacție, nedreptatea, manipularea ignoranței, impostura mediocrității, parvenitismul prin trafic de influență sau „rezolvarea problemelor” prin mită.
Dacă au existat derapaje, au fost accidente, nu regulă. Slăbiciuni omenești, nu compromisuri structurale.
Pentru cei dresați, conformiști, educați în spiritul disciplinei impuse, lipsiți de spirit critic, am fost mereu „omul-problemă”.
Pentru că mediocritatea și impostura nu suportă individul dotat cu simț critic – și cu atât mai puțin pe cel care îndrăznește să-l folosească.
Cimentarea caracterului meu s-a făcut printr-un proces lent și dureros: construirea încrederii în sine.
O încredere obținută cu eforturi greu de imaginat, cu renunțări, cu frustrare, cu lupta permanentă împotriva propriului eu – un eu adesea virusat de instincte primare și de tentațiile unei lumi care te seduce constant cu scurtături.
De fiecare dată am ales drumul lung: educația, autoeducația, devenirea prin muncă și valoare testată în concurență.
Nu l-am invidiat pe cel bun. Am încercat să mă apropii de ceea ce reprezintă valoarea.
Asta înseamnă să te formezi profesional și moral fără să trișezi.
Iar când reușești fără să trișezi, înseamnă că ai câștigat cel mai greu război: războiul cu tine însuți. Devii tu incontestabil, nu o creație artificială ce se dezagregheaza la primul test real.
Când, fără niciun sprijin, termini o facultate cu rezultate de elită, când știi că poți concura oricând, cu oricine, pentru orice funcție profesională, încrederea în sine nu mai este aroganță, ci constatare.
Este rezultatul unui test trecut pe bune.
După ce ai trecut prin furcile caudine ale educației autentice, nu este nedemn să ajungi să-ți pleci genunchii în fața mediocrității?
Să te umilești jucând rolul prostului pentru a nu-l jigni pe repetentul clasei sau pe cel care a obținut fraudulos recunoaștere universitară nu este capitulare în fața imposturii?
Eu n-am făcut asta niciodată. Mi-am asumat consecințele. De aceea am fost considerat un „om problemă” oriunde am activat.
Comunismul, ca și postcomunismul, a funcționat pe bază de impostură. De aceea foarte rar am avut șefi în fața cărora să-mi scot pălăria din punct de vedere al educației și competenței.
Problema fundamentală n-a fost însă lipsa de educație, ci lipsa de moralitate. Sau, mai exact, o moralitate relativă, „materialist-dialectică”, adaptată interesului de moment.
Educația la care m-am autosupus nu a inclus niciodată varianta moralei flexibile.
Autoconfidența m-a modelat într-un individ considerat dificil, imprevizibil, incomod.
În nonconformistul de care au vrut să se dispenseze șefii imorali, corupți, oportuniști și incompetenți – adică impostorii care sufocă societatea.
Viața mea a fost o luptă continuă cu impostura. O luptă care m-a călit, m-a obligat să mă definesc, să mă analizez critic și să devin imun la etichetările celor fără valoare.
Privind în urmă, nu pretind perfecțiune. Nimeni nu este perfect.
Dar deciziile importante le-am luat fără regrete morale și fără mustrări de conștiință.
Am pierdut mulți prieteni, am ratat oportunități, dar m-am câștigat pe mine.
Nu sunt un fariseu. Sunt ceea ce gândesc.
N-am stat la mesele unde se bea Chivas Regal pe baza compromisului. M-am mulțumit și cu un Johnny Walker Red Label, dacă asta însemna libertate morală.
Felia mea de pâine nu e cea mai fină. N-o mănânc la Monte Carlo sau la Viena.
Dar nu trăiesc cu vanitate stupidă, ci cu o libertate câștigată. Libertatea celui care n-a executat ordine stupide, ci doar pe cele confirmate de conștiință și educație.
N-am alergat după aplauze sau validare, ci după liniștea pe care doar conștiința curată o poate oferi.
Aceasta este adevărata cauză a însingurării mele.
Nu aroganța. Nu incapacitatea de adaptare.
Ci refuzul de a trăi în genunchi.
