Sub un discurs populist care pretinde că apără „interesele cetățeanului”, PSD, PNL, UDMR au construit, în timp, cel mai extins și mai eficient mecanism de capturare a statului din România post-decembristă. Nu vorbim despre derapaje izolate sau erori de guvernare, ci despre un model economic și administrativ care a transformat bugetul public într-o sursă permanentă de finanțare pentru o clientelă politică supradimensionată.
România se află astăzi într-o situație paradoxală: o economie fragilă, cu productivitate scăzută și bază de impozitare limitată, care întreține un aparat administrativ uriaș, ineficient și, în bună măsură, inutil. În multe structuri ale administrației locale, o mare parte din personal nu produce valoare publică, ci generează proceduri, hârtii și blocaje, menite să justifice existența funcțiilor respective.
Datoria – soluția comodă pentru lipsa reformei
Într-un stat funcțional, un asemenea dezechilibru ar fi corectat prin restructurare, reducerea cheltuielilor și eficientizarea administrației. În România, însă, Guvernul a ales calea împrumutului permanent. Deficitul bugetar nu mai este o excepție, ci a devenit o regulă. Statul funcționează pe datorie, fără garanția că aceste împrumuturi vor putea fi rambursate din creștere economică reală.
Aceasta nu este o problemă conjuncturală, ci una structurală. Când datoria publică crește mai rapid decât capacitatea economiei de a genera venituri, rezultatul nu poate fi decât intrarea într-un cerc vicios al dependenței de finanțare externă.
Cele două surse majore ale dezechilibrului
Dezechilibrul bugetar are două cauze principale, ambele tolerate și chiar alimentate politic:
Prima este aparatul bugetar supradimensionat, în special la nivel local, unde administrația a devenit un instrument de recompensare politică.
A doua este clientela abonată la contractele publice, un sistem în care investițiile costă de două sau trei ori mai mult decât în sectorul privat, iar profiturile sunt disproporționate față de calitatea lucrărilor livrate.
În loc să fie controlate de stat, aceste două componente au ajuns să controleze statul.
Costul este transferat către cetățeni
Pentru a susține acest sistem, soluția aleasă nu a fost reducerea cheltuielilor, ci creșterea poverii fiscale asupra populației active. Majorarea TVA, a impozitelor pe proprietate, a contribuțiilor sociale, tăierea unor venituri și eliminarea facilităților pentru categoriile vulnerabile nu sunt măsuri de reformă, ci măsuri de supraviețuire bugetară.
Taxele au fost „aliniate” cu cele din statele dezvoltate ale Uniunii Europene, fără a se ține cont de diferențele masive de venituri și productivitate. Rezultatul este o presiune fiscală comparabilă cu cea din economii mature, aplicată însă unei societăți cu salarii și infrastructură instituțională incomparabil mai slabe.
Presiune pe mediul privat, protecție pentru sistem
În timp ce IMM-urile și contribuabilii corecți sunt supuși unei presiuni fiscale și administrative tot mai mari, cheltuielile cu salariile bugetare și privilegiile clientelei politice rămân, în mare parte, intacte. Investițiile publice continuă să fie ineficiente, costisitoare și slab controlate, iar reformele sunt amânate sub forma unor „strategii” fără efect concret.
O problemă de voință politică
Întrebarea nu este dacă acest model va colapsa, ci când. Nu poți susține la infinit un stat care trăiește din împrumuturi pentru a finanța ineficiența și risipa. Ironia este că responsabilitatea „salvării” economiei revine exact acelora care au construit acest sistem.
A cere unui mecanism politic bazat pe clientelism să se reformeze din interior este o iluzie. Sistemele captive nu se reformează, ele se prăbușesc.
Iar România se apropie periculos de acest punct.
