Omul este, probabil, cea mai complexă structură emoțională posibilă. Nu o spun metaforic, ci literal. Fiecare dintre noi este un univers închis, cu legi proprii, cu mecanisme de apărare, cu mitologii personale și cu un trecut care nu trece niciodată cu adevărat.
Cel mai important lucru pe care îl poate face un om nu este să iubească, nici să fie iubit, ci să se cunoască. Să se descifreze. Să înțeleagă cine este și de ce reacționează așa cum reacționează. Iar asta este, cred, imposibil fără psihanaliză. Fără Freud, fără Jung, fără Winnicott, fără toți cei care au avut curajul să coboare sub suprafața morală a ființei umane și să arate că nu suntem atât de raționali, nici atât de liberi, pe cât ne place să credem.
Fără această coborâre, vorbim despre iubire (eros) ca despre o virtute sau o întâmplare, nu ca despre un fenomen psihic profund structurat. Fără să înțelegi ce înseamnă Eul, Inconștientul, copilul interior sau figura eroului — acel nucleu narativ care ne organizează viața și ne dictează alegerile — nu poți înțelege de ce iubești cum iubești și de ce repeți ceea ce repeți.
Cu acest preambul, pot spune onest: am citit nu demult afirmația asta, rostită cu aer de revelație definitivă: „Nu te îndrăgostești de o persoană, ci de trauma ta din copilărie.” Sună bine. E rotundă. Dă senzația de superioritate intelectuală celui care o spune. Dar mie mi se pare o simplificare comodă. Și, pe alocuri, o eschivă.
Adevărul meu e mai puțin elegant.
N-am avut vocație de maharajah și nici de sfânt. Între Proverbe și Pilde și Cântarea Cântărilor, am ales-o, aproape instinctiv, pe a doua. Nu ca îndreptar moral, ci ca structură psihică. Nu ca normă, ci ca mod de a fi.
Am iubit femei care nu erau pe deplin acolo. Nu absente fizic, ci emoțional. Femei care știau să se apropie cât să te aprindă și să se retragă cât să te dezorganizeze. Nu m-am plâns atunci. Dimpotrivă. Îmi spuneam că sunt pasionale, dificile, interesante. Adevărul e că nu liniștea mă atrăgea, ci tensiunea pe care o produceau în mine.
Îmi amintesc clar senzația: dimineți începute cu un gol în stomac, zile trăite în așteptarea unui semn, seri în care telefonul devenea centrul universului meu emoțional. O replică scurtă îmi ridica moralul; o tăcere mă arunca într-o stare de iritare și tristețe greu de explicat.
Și totuși, nu plecam. Rămâneam. Mă agățam.
Astăzi pot spune fără dramatism: corpul meu nu știa altfel. Fusesem antrenat prea devreme să fiu atent, să nu cer prea mult, să nu deranjez. Apropierea nu fusese niciodată garantată. Venea și pleca. Și, fără să-mi dau seama, ajunsesem să asociez iubirea cu vigilența permanentă.
În relații, eram cel disponibil, cel care înțelege, cel care așteaptă. Mă adaptam. Tăceam când aș fi vrut să cer. Acceptam când aș fi vrut să refuz. Spuneam „nu e nimic” când, de fapt, era prea mult. Credeam că asta înseamnă maturitate. În realitate, era o veche strategie de supraviețuire emoțională. O mare și dureroasă confuzie.
Când aceste relații se terminau — și se terminau aproape mereu la fel — rămâneam cu o durere disproporționată. Nu era doar pierderea femeii respective. Era senzația familiară de abandon, reactualizată, ca și cum aș fi retrăit aceeași plecare sub alte chipuri.
Atunci am început să mă întreb, pentru prima dată serios, ce anume repet. Pentru că era evident: repetam.
Mai târziu, apropiindu-mă de psihanaliză, Freud mi-a oferit un limbaj coerent pentru ceva ce trăisem deja: compulsia la repetiție. Nu m-a surprins. M-a liniștit. Mi-a explicat de ce speram mereu că o iubire nouă va vindeca o rană veche. Nu căutam femeia perfectă, ci un final diferit pentru aceeași poveste. Ce nu înțelesesem era că poveștile nu se schimbă dacă intri în ele cu același rol. Acolo am realizat, poate pentru prima dată lucid, că problema eram eu.
Teoria atașamentului a adâncit această revelație: nu eram dependent de iubire, ci de nesiguranță. Liniștea nu mă atrăgea, mă dezorienta. Când cineva era constant, prezent, afectuos fără condiții, simțeam o lipsă ciudată de intensitate. Nu pentru că nu conta, ci pentru că nu-mi activa reflexele vechi. Nu știam ce să fac cu pacea.
Cel mai greu a fost să admit cât de mult așteptam ca femeia „iubită” să mă țină. Să nu plece. Să nu oscileze. Să nu mă lase în suspensie. Fără să cer clar. Fără să formulez. Așteptam ca iubirea să repare ceva ce nu fusese niciodată formulat. Iar când nu se întâmpla, trăiam asta ca pe o confirmare a unei vechi convingeri: că, în cele din urmă, singurătatea face parte din soartă.
Am trăit relații în care dorința era intensă, dar epuizarea inevitabilă. La început refuzam să privesc lucid. Mă lăsam pradă imaginației. Totuși, instinctiv, eram mereu în gardă: interpretam gesturi, tăceri, nuanțe. Corpul meu nu se relaxa niciodată. Credeam că asta înseamnă să iubești profund. Astăzi știu că înseamnă să nu te simți în siguranță. Iluzia nu poate oferi ce nu există.
Schimbarea a venit târziu și, paradoxal, fără spectacol. O relație cu o femeie care nu dispărea, nu testa, nu juca. La început, eu eram cel neliniștit. Eu căutam semne ascunse. Eu așteptam retragerea. Când nu venea niciuna, apărea ceva straniu: un calm aproape suspect, pe care nu știam cum să-l gestionez.
După ani de umblat pe acest câmp minat al proiecțiilor, am realizat, într-un moment foarte precis, cât de obosit eram. Nu fizic, ci emoțional. Trăisem ani întregi într-o tensiune pe care o confundasem cu viața însăși. Îmi construisem o vitrină fără acces, în care așezasem un model iluzoriu, sperând să-i găsesc corespondentul în realitate. Nu l-am găsit niciodată. Și nu pentru că lumea ar fi fost greșită, ci pentru că modelul nu exista.
Abia atunci am înțeles că iubirea nu trebuie să doară ca să fie reală și că intensitatea nu este sinonimă cu adevărul.
Nu pot spune că acea iubire a fost mai „mare” decât celelalte. A fost, însă, mai puțin compulsivă. Nu m-a tras înapoi spre omul anxios care fusesem, ci m-a ancorat în prezent. Pentru prima dată, nu mai așteptam.
Astăzi, când aud afirmația că „nu te îndrăgostești de om, ci de trauma ta”, simt nevoia să o nuanțez. Eu m-am îndrăgostit de oameni reali. Cu defecte, limite și frumuseți autentice. Trauma mea nu a inventat iubirea și nu a fost geneza ei. Cel mult, i-a dictat mult timp forma. A modelat traseul, nu destinația. Până când am acumulat suficientă experiență, am fost capabil să o privesc critic și am avut curajul să o văd.
Pentru mine, iubirea a fost deopotrivă dar și blestem. M-a putut distruge, dar m-a și consolidat. A fost închisoare atunci când cerea renunțare la sine și libertate atunci când nu condiționa. A fost blestem când a venit din frică și binecuvântare când a venit din prezență. Nu pentru că iubirea s-ar fi schimbat, ci pentru că eu eram altul.
Depinde, poate mai mult decât vrem să admitem, de „softul” cu care ai fost aruncat în mecanismul creației numit viață. Unii sunt mai norocoși: pragmatici, stabili, capabili să iubească fără să se piardă. Alții, mai expuși: sentimentalismul nu îi face mai profunzi, ci mai vulnerabili. Mai sensibili la absență. Mai predispuși să confunde intensitatea cu sensul.
Și totuși, tocmai această diferență creează echilibrul. Unii țin structura, ceilalți ard pentru sens. Iubirea circulă între ei, uneori vindecător, alteori devastator.
Nu cred că iubirea matură este lipsită de foc. Dar nu e o vitrină intangibilă în care îți expui iluzia. Nu trebuie să spargi vitrina pentru a reconstrui mereu din cioburi ceea ce îți imaginezi că-ți lipsește. Trebuie doar să renunți la vitrină.
Iubirea nu te epuizează. Te consumă, dar nu te arde. Nu te ține în alertă. Nu te obligă să te micșorezi ca să rămână. Iar când ajungi acolo, înțelegi ceva esențial: iubirea nu devine mai mică atunci când încetează să doară. Devine, în sfârșit, respirabilă.
