Tranziția post-1989 a fost prezentată românilor ca un drum inevitabil, anevoios, dar salvator. Ni s-a cerut răbdare, înțelegere și sacrificiu. Ni s-a spus că democrația se învață, că economia de piață se construiește pas cu pas, că instituțiile au nevoie de timp pentru a se maturiza. Iar noi am acceptat această explicație, convinși că imperfecțiunea inițială este un preț firesc al libertății.
O vreme, sedus de logoreea politicienilor — care mimau competența și buna-credință — am crezut în amatorism. Am sperat că, în timp, acești oameni vor acumula cunoștințe, vor câștiga experiență și vor evolua firesc de la amatorism la profesionism. Era, la urma urmei, o așteptare rezonabilă: nimeni nu se naște specialist, iar începuturile sunt rareori strălucite.
Astăzi însă, privind datoria publică scăpată de sub control și deficitul bugetar cronicizat, constat cu amărăciune că amatorismul nu a avansat spre profesionism, ci a degenerat în infantilism și, în unele cazuri, în imbecilism. Nu vorbim despre greșeli oneste sau despre erori de parcurs, ci despre incapacitate structurală, despre decizii luate fără înțelegerea consecințelor și despre o inconștiență bugetară care frizează iresponsabilitatea penală.
Post-tranziția românească nu a eșuat din lipsă de resurse sau de inteligență socială, ci din refuzul sistematic de a promova meritocrația. Competența a fost tratată ca un accident nefericit, profesionalismul ca o amenințare, iar onestitatea ca o formă de inadaptare. În schimb, obediența, mediocritatea și loialitatea față de partid au devenit criterii de selecție. Astfel, instituțiile statului nu s-au profesionalizat, ci s-au populat cu figuranți politici, incapabili să înțeleagă mecanismele pe care pretind că le conduc.
S-a creat, în timp, o clasă politică autoreferențială, ruptă de realitate, imună la eșec și complet lipsită de responsabilitate morală. Fiecare dezastru este pus pe seama „grelei moșteniri”, a contextului internațional sau a „crizelor suprapuse”, niciodată pe propria incompetență. Iar această fugă permanentă de răspundere a infantilizat discursul public și a degradat actul guvernării până la nivelul unei improvizații perpetue.
Ni se repetă obsesiv că sistemul se poate reforma din interior, că e nevoie doar de „oameni noi” în aceleași structuri vechi, putrede. Este o iluzie comodă și o minciună reconfortantă. Un sistem construit pe impostură nu se poate regenera prin bune intenții declarative. El se apără, se reproduce și își elimină orice amenințare reală.
De aceea, dacă ar fi să schimbăm ceva cu adevărat — dincolo de rotația de cadre și de promisiunile reciclate — mă tem că nu există decât o singură cale: o ruptură radicală. O resetare reală, nu mimată. O formă de revoluție civică și morală care să elimine complet actuala clasă politică, infantilă și profund coruptă, și să permită reconstrucția statului pe criterii de competență, responsabilitate și merit.
Post-tranziția nu a eșuat pentru că era imposibil să reușească, ci pentru că a fost confiscată. Iar până când această confiscare nu va fi recunoscută și corectată, orice discurs despre reformă va rămâne doar un exercițiu de retorică inutilă.
