Sunt întrebat adesea, cu o curiozitate care ascunde mai degrabă o judecată decât o întrebare: de ce scrii atât?
De ce continui, când lumea nu mai citește?
Când răbdarea a devenit o slăbiciune, analiza — o vină, iar gândirea profundă — un act aproape subversiv?
Poate pentru că scrisul nu este, pentru mine, un instrument de afirmare publică, ci o formă de fidelitate față de sine. Nu tânjesc după notorietate, nici după aplauze, nici după recunoaștere. Nu scriu pentru avantaje materiale, pentru capital social sau pentru vreo poziție simbolică într-o ierarhie a vanităților. Dacă aș face-o, aș fi condamnat la impostură. Scriu tocmai pentru că scrisul nu promite nimic din toate acestea — și tocmai de aceea eliberează.
Scrisul nu mă face vizibil; mă face adevărat.
Îmi permite să fiu ceea ce sunt, nu ceea ce se așteaptă să fiu.
Este un act ontologic, nu unul strategic. Camus vorbea despre revoltă ca despre refuzul de a minți; scrisul este, pentru mine, forma acestei revolte calme și încăpățânate. Nu strig. Nu seduc. Nu negociez sensuri. Doar refuz să falsific realitatea pentru a fi acceptat.
Scrisul mă ține treaz. Nu într-o stare de agitație sterilă, ci într-o luciditate gravă. Mă obligă să citesc, să verific, să mă îndoiesc inclusiv de mine. Este o disciplină a adevărului. O asceză intelectuală în care fiecare frază cere justificare, iar fiecare idee cere onestitate. În scris, minciuna nu rezistă mult timp — te trădează stilul, te trădează logica, te trădează conștiința.
Dar scrisul nu este doar rațiune. Este și o experiență afectivă profundă. Prin el privesc lumea fără anestezie. Fără filtrele confortabile ale autoamăgirii. Realitatea nu mai este decor, ci substanță. Uneori dureroasă, alteori tulburătoare, dar mereu vie. Din această confruntare se naște un echilibru interior autentic: nu unul euforic, ci unul împăcat cu tragicul existenței.
Am înțeles, în timp, că scrisul este un refugiu — dar nu al fugii, ci al adunării de sine. Acolo, în singurătatea densă a paginii, sunt mai liber decât oriunde. Nu pentru că aș fi în afara sistemelor, ci pentru că nu le permit să-mi colonizeze gândirea. Hannah Arendt avertiza că răul devine banal atunci când oamenii renunță să mai gândească; scrisul este, pentru mine, refuzul acestei capitulări interioare.
Când scriu fără temă impusă, fără restricții și fără direcții dictate, se produce o eliberare lentă, aproape terapeutică. Frustrările se dizolvă, resentimentul se dezamorsează, iar gândirea devine mai limpede. Nu mai scriu împotriva cuiva, ci pentru adevăr. Iar adevărul — spus fără mască — este adesea confundat cu subiectivismul sau partizanatul. Nu pentru că ar fi relativ, ci pentru că incomodează. Pentru că zdruncină confortul minciunii.
Scriu pentru că scrisul este una dintre puținele forme prin care adevărul poate fi propagat fără a fi mutilat. Adevărul care eliberează. Nu cel util, nu cel convenabil, nu cel tranzacționat, ci acela care luminează, chiar și atunci când doare. Iar cine nu vrea să fie liber? Cine nu tânjește, în adâncul său, după această libertate interioară care nu depinde de like-uri, de aplauze sau de aprobarea majorității?
Scriu și pentru că am ajuns la o concluzie dureroasă: tăcerea nu este de aur atunci când minciuna și ipocrizia devin normă socială. Într-o lume în care reperele morale se dizolvă, iar impostura se transformă în virtute publică, tăcerea nu mai e prudență, ci complicitate. Soljenițîn avea dreptate: să nu participi la minciună este prima treaptă a libertății. Scrisul este modul meu de a nu participa.
Nu sunt un geniu. Nu am un talent excepțional. Sunt, poate, mediocru în formă. Dar viața mi-a oferit experiență — prin eșec, prin nedreptate, prin observație atentă. Am văzut oameni, sisteme, mecanisme și măști. Iar această experiență, chiar imperfect formulată, capătă valoare morală atunci când este împărtășită onest, fără pretenția infailibilității.
Scriu dintr-un sentiment de datorie. Pentru ceea ce am primit. Pentru discernământul, memoria și luciditatea cu care am fost înzestrat. A nu le transmite mai departe ar fi o formă de risipă morală. Sau, poate, de nerecunoștință față de Dumnezeu.
Și, în cele din urmă, scriu pentru a rămâne întreg.
Într-o lume care fragmentează, simplifică și infantilizează, scrisul este singurul loc unde nu trebuie să mă micșorez pentru a fi acceptat. Acolo sunt liber. Nu neapărat fericit. Dar liber în sensul cel mai profund: acela în care adevărul nu mai cere permisiune ca să fie rostit.
