Conform Eurostat, România deține recordul absolut la inflație în Uniunea Europeană. În teorie, ar trebui să fie imposibil: cum să ai cea mai mare inflație într-un bloc economic construit pe reguli clare, concurență reală și disciplină fiscală? Cum să fii campion la sărăcire într-un continent care a ridicat prosperitatea la nivel de reflex? Simplu: nu trăim într-o economie de piață. Trăim într-o improvizație balcanică, un capitalism de carton, cu hologramă occidentală lipită peste structuri postcomuniste îmbătrânite și toxice.
Adevărata problemă nu e inflația – aceea e doar simptomul. Adevărata problemă este capturarea statului român de mafia postcomunistă, un fenomen început în anii ’90, rafinat în anii 2000 și perfecționat azi la rang de politică de stat, cu aprobarea tacită a tuturor guvernărilor.
1. Nașterea pseudo-capitalismului: „Tranziția”, adică operațiunea ‘Țara se vinde la metru”
După 1989, România nu a intrat în capitalism: a alunecat într-un spațiu gri unde fostele structuri comuniste s-au rebranduit în „oameni de afaceri” și „lideri politici”, iar statul, în loc să reglementeze, a predat cheile economiei exact celor de care trebuia să ne scape Revoluția.
Am inventat, fără să vrem, un nou model: comunism cu față umană și capitalism cu față securisto-țepeistă. Un sistem în care averea publică a fost capturată, nu privatizată; iar mecanismele pieței au fost înlocuite cu monopoluri controlate de băieții deștepți ai tranziției.
Nu am construit capitalismul, ci l-am mimat.
2. Cum s-a creat economia monopolistă românească
Cauzele inflației record sunt simple și dureros de logice: nu avem concurență. România este o colecție de feude economice în care câteva grupuri – uneori corporații internaționale, alteori „consorții autohtone” formate din foști securiști, politicieni și interpuși – controlează tot:
• carburanți,
• energie,
• gaze,
• alimente,
• medicamente,
• materiale de construcții,
• îmbrăcăminte,
• apă îmbuteliată și alcool,
• transporturi,
• chiar și cultura urbană a sărăciei.
Nu concurență, ci cartel.
Nu piață liberă, ci închisoarea consumatorului.
Nu capitalism, ci neofeudalism economic cu prețuri reglate din birouri în care democratic nu intră nimeni.
Cum s-a ajuns aici? Prin implicarea statului în concurență, prin „reglementare în folosul prietenilor”, prin tolerarea cartelurilor și, mai ales, prin corupție. Corupția nu e un viciu național, e sistemul de operare al pseudo-capitalismului românesc.
3. Statul – arbitru care joacă pentru una dintre echipe
În alte țări, statul arbitrează piața.
La noi, statul ia mingea, o înfășoară într-o ordonanță de urgență și o pasează discret jucătorului preferat.
Statul român a devenit dispeceratul de avantaje economice pentru grupurile de putere care l-au capturat. Legile se scriu pentru a lega mâinile pieței, nu pentru a o elibera. Concurența e tolerată doar cât timp nu deranjează monopolurile sacre.
Rezultatul? O economie „liberă” în care:
– prețurile cresc fără rușine,
– salariile și pensiile nu țin pasul,
– iar consumatorul este transformat în resursă extractivă, nu beneficiar.
4. Pensii crescute pe hârtie, dar înghițite de inflație
Guvernul mărește pensiile, dar inflația le înghite înainte să ajungă în portofel. E o formă de magie fiscală: se anunță plus 10%, dar la casă, la farmacie, la benzinărie și la întreținere este minus 20%.
E ca și cum statul îți dă un colac de salvare… dar ți-l dă în timp ce îți dă și două găuri în barcă.
5. România – o țară captivă a monopolurilor
Toți cetățenii României, fără excepție, sunt captivi într-un sistem în care libertatea de a alege este o ficțiune. Alegeți între aceleași trei lanțuri de supermarketuri, aceleași două companii de carburanți, aceeași corporație în energie, același imperiu în medicamente, aceiași furnizori în materiale de construcții.
Când există monopol, inflația nu este accident, ci strategie.
Iar când statul este parte a monopolului, nu există remediu, există doar resemnare.
6. Consecințele sociale ale pseudo-capitalismului
Pseudo-capitalismul românesc nu produce prosperitate, ci:
• sărăcie cronică,
• migrație masivă,
• polarizare socială extremă,
• exod al competenței,
• regres educațional,
• dependență de stat,
• și o clasă politică ce trăiește într-o realitate paralelă, finanțată chiar de monopolurile care au capturat statul.
E un sistem care descurajează munca, penalizează cinstea și răsplătește șmecheria – moștenirea culturală directă a comunismului reșapat.
De fapt, trăim într-o Românie iliesciană perpetuă, în care statul are încă reflexul paternalist al „mamei grijulii”, dar și pofta discretă a unui funcționar care vrea 30% din brânza de la raft pentru „supraveghere”.
Concluzie: România – stat european, economie feudală, societate obosită
Inflația record din UE nu e o anomalie. E rezultatul firesc al unui stat capturat, al unui capitalism de fațadă și al unei societăți care a fost prea mult timp spectator la propria sărăcire.
Nu trăim într-o economie de piață, ci într-un pseudocapitalism cu mască democratică, inventat în laboratoarele tranziției și perfecționat de toate guvernările călărite de mafia politică postcomunistă.
Și până când statul nu este eliberat din mâinile celor care îl tratează ca pe o moșie personală, inflația nu va scădea, concurența nu va apărea, iar românii vor continua să fie clienții captivi ai unei economii construite pentru a-i jefui, nu pentru a-i prospera.
