„Într-o lume care te împinge să te vinzi, adevărata noblețe e să reziști tentației de a te ieftini.”
Am petrecut mare parte din viață într-un sistem în care onoarea și conștiința erau privite ca obstacole, nu ca virtuți. Am lucrat printre oameni care știau să zâmbească frumos, dar să semneze murdar și, culmea, erau fericiți. Unii s-au ridicat repede, călcând pe cadavre morale; alții – ca mine – au rămas la margine, refuzând să se plece. Într-o administrație în care compromisurile se vindeau la ofertă, am ales să rămân om, chiar dacă asta a însemnat să pierd.
Trăiesc într-o țară în care supraviețuirea pare imposibilă fără compromisuri morale. Într-un astfel de loc, demnitatea nu e o virtute, ci o povară. O porți ca pe o cruce pe care n-ai ales-o, dar nici n-o poți lăsa jos fără să te trădezi pe tine însuți. Și, deși uneori m-a obosit cumplit, am ales s-o duc până la capăt.
Am văzut de prea multe ori cum oamenii care se „descurcă” sunt admirați, iar cei care nu se abat de la principii sunt considerați proști. În lumea asta răsturnată, verticalitatea e privită ca o formă de slăbiciune, iar compromisul – ca dovadă de inteligență socială.
Eu n-am știut să mă plec, deși, uneori, viața m-a lovit cu toate argumentele ei cinice. Am refuzat „diplomația”, pentru că am considerat-o o formă de perversitate imorală.
Am pierdut ocazii, funcții, prieteni, avantaje. Mi s-au închis uși doar pentru că n-am acceptat să intru „în joc”. Dar nu regret. Fiecare renunțare a fost o dovadă că încă pot să mă privesc în oglindă fără să mă rușinez. Într-o societate în care rușinea a devenit o relicvă, poate că tocmai acest sentiment mă mai ține viu.
Demnitatea nu m-a făcut fericit, nu mi-a oferit funcții, recunoaștere sau ascensiune socială. Dar m-a făcut liber. Liber de frică, de obediență, de minciuna convenabilă cu care mulți își cumpără liniștea. Am învățat că nu poți trăi cu adevărat decât atunci când nu mai ești dispus să te vinzi. Când taci, dar nu cedezi. Când pierzi, dar rămâi om.
Nu e pentru oricine acest gen de viață.
Uneori, când sunt obosit și copleșit de o realitate contrară normalității, mă întreb dacă n-am greșit. Dacă n-ar fi fost mai ușor să joc și eu după regulile lor, să închid ochii, să accept compromisul ca pe o simplă adaptare la realitate. Dar, de fiecare dată când m-a încercat gândul acesta, am simțit în mine o împotrivire instinctivă – un reflex de supraviețuire morală. Ceva ce parcă nu-mi aparținea, dar se manifesta ca o forță a conștiinței, dincolo de logica imediată. Înțelegeam că nu pot trăi cu sentimentul că m-am trădat.
Demnitatea e o povară grea, dar e singura care nu te înjosește purtând-o. E acel fel de greutate care te ține în picioare. Poate că nu te ajută să urci scara lumii, dar te ferește să cazi în genunchi.
Știu că nu e o cale pentru toată lumea. Poate că nici n-ar trebui să fie. Dar e calea mea. Una plină de renunțări, dar și de liniște. Într-o lume care trăiește din aparențe, am preferat, în mai multe rânduri, să pierd totul, mai puțin respectul față de mine însumi.
Și, deși uneori mă simt obosit de lupta asta tăcută, când trag linie, îmi dau seama că demnitatea nu e doar o povară — e singura avere care nu se fură, nu se cumpără și nu se negociază. E premiul absolut într-o lume ce și-a pierdut busola morală.
Da, nu sunt tiparul consacrat al societății în care trăiesc. Nu râvnesc să fiu modelul construit și prezentat de ea, nici să mă raportez la valorile pe care le promovează.
Rămân eu însumi, pentru că am înțeles sensul vieții.
Și asta îmi aduce liniștea pe care n-o poți cumpăra cu bani.
Poate că demnitatea nu e o strategie de viață eficientă într-o lume care premiază oportunismul. Dar e singura formă de victorie care contează atunci când cortina cade și rămâi singur cu tine însuți. Într-o societate care a înlocuit meritul cu servilismul și conștiința cu ipocrizia, demnitatea nu mai e doar o virtute morală — e un act de rezistență.
Și poate tocmai de aceea, în România de azi, a fi demn nu te face un om „de succes”. Te face, însă, un om adevărat.
