Cum anturajul și mediul social pot corupe chiar și intențiile bune
Caracterul omului e o plastilină pe care mediul o frământă zilnic. Poți fi format într-un spirit curat, dar dacă intri într-un mediu infect, inevitabil vei prinde mirosul lui. Nu există caracter imuabil atunci când majoritatea te strivește cu forța cutumelor, a obedienței și a compromisului. Exemplul cel mai grăitor este cel al instituțiilor de forță din România post-decembristă: SRI, Poliția și Justiția. O eroare istorică, gravă și prelungită, a fost metamorfozarea formală – și doar formală – a Securității, Miliției și Justiției comuniste în structuri „democratice”.
Pe hârtie, am schimbat denumirile. În realitate, am reciclat oamenii. Cu mici exceptii, care nu definesc institutia, securistul de ieri a devenit ofițerul SRI de azi, cu același reflex de supraveghere, același dispreț față de libertatea individuală și aceeași artă a manipulării. Milițianul și-a preschimbat uniforma, dar nu și mentalitatea: a rămas servitorul puterii, dresat să răspundă la fluierul politic. Iar justiția comunistă, care condamna la comandă, a transmis urmașilor boala cronică a complicității politice, a protejării puterii și acoliților acesteia – sub o aparență modernă, cu robe, laptopuri și jargon european.
Greșeala fatală a fost preluarea personalului vechi, adică a celor mai toxici dintre reprezentanții regimului trecut. Oameni îndoctrinați, instrumente de represiune, au fost rebranduiți peste noapte ca „specialiști în siguranță națională”, „magistrați de elită” sau „ofițeri ai statului democratic”. Rezultatul? Un hibrid monstruos, o democrație cu apucături de dictatură, unde morala e facultativă, iar caracterul – o marfă negociabilă. Cei vechi, având caractere puternice, dar deformate de puterea absolută, au influențat decisiv generațiile noi. Tinerii intrați cu idealuri au fost rapid modelați după chipul și asemănarea sistemului. Cine nu s-a adaptat a fost marginalizat, etichetat drept „naiv” sau „periculos”. Iar cine a acceptat compromisul a fost promovat, până la rangul de „om de sistem”.
La 35 de ani de la Revoluție, cutumele securistice, milițienești și justițiar-comuniste continuă să bântuie instituțiile statului. Reflexul de slugărnicie față de putere, instinctul de autoprotecție și cultul influenței personale s-au perpetuat ca niște gene mutante. Iar caracteristica dominantă a celor care conduc aceste structuri este lipsa moralității. Interesul personal și loialitatea față de politicul aflat la putere sunt astăzi mai importante decât adevărul sau dreptatea. Legile se interpretează, se modifică, se suspendă – nu pentru binele public, ci pentru protejarea clientelei politice. Iar în această ecuație, PSD a devenit Dumnezeul instituțiilor de forță. SRI, Poliția și Justiția sunt, de trei decenii, credincioase acestui zeu politic care le asigură protecția, privilegiile și impunitatea. PSD le apără structura de caste, le garantează bugetele uriașe, le asigură liniștea și le menține cutumele moștenite din comunism. În schimb, aceste instituții servesc cu fidelitate puterea roșie, oferindu-i protecție, informație și tăcere. Există un cordon ombilical între existența acestor instituții și existența PSD: unul nu poate supraviețui fără celălalt. Partidul are nevoie de forțele de represiune modernizate, iar acestea au nevoie de partid pentru a-și conserva privilegiile feudale.
Dovada complicității dintre puterea emanată de relicvele comuniste și instituțiile de forță s-a văzut limpede în reacția lor la ofensiva de tip bolșevic a extremelor nostalgice comuniste, regrupate sub siglele AUR, SOS și POT. În fața acestei amenințări evidente la adresa statului de drept, SRI, Poliția și Justiția au reacționat prin non-combat și tăcere. Nicio alertă instituțională, nicio anchetă serioasă, niciun semn că veghea democratică funcționează. Dacă mass-media liberă și facțiunea pro-europeană din societate nu ar fi reacționat ferm, azi România ar fi fost, probabil, guvernată de puterea pro-bolșevică, cu binecuvântarea tacită a acelorași instituții care ar fi trebuit s-o apere. Iar adevărul crud este că aceste instituții, promotoare ale nostalgiei comuniste de tip autocratic și dictatorial, chiar asta își doreau: o revenire la control total, la statul disciplinar, unde legea e un instrument, nu un principiu.
Sfânta Treime a supunerii: partidul, serviciul și procurorul
În România post-decembristă, democrația s-a născut botezată în frică și crescută cu fripturi de partid. Din ea s-a desprins, firesc, o religie nouă: cultul Partidului-Providență, cu altarul instalat în birourile din Kiseleff și lumânările aprinse în subsolurile SRI. În această religie, PSD este Dumnezeu Tatăl, etern și atotputernic, care dă viață și sens tuturor instituțiilor de forță. SRI este Fiul Supunerii, întruparea vigilenței divine, care vede tot, aude tot și tace cu sfințenie atunci când „tăticul politic” greșește. Iar Justiția este Sfântul Duh al Imunității si Impunității, care se pogoară selectiv doar asupra celor binecuvântați cu carnet de partid. În fiecare campanie electorală, SRI face minuni discrete: dispar dosare, apar anchete, se scurg stenograme miraculoase, iar „dușmanii poporului” sunt trimiși să se pocăiască în fața televiziunilor obediente. Poliția, în schimb, e apostolul fidel care patrulează cu evlavie prin orașe, asigurând liniștea turmei, dar și protecția stăpânului. Procurorul si judecatorul au rolul de mare preot: tămâiază puterea, citesc rechizitorii selectiv și pronunță sentințe după calendarul politic. În această liturghie seculară, corul SRI cântă pe două voci: una patriotică, pentru popor, și alta conspirativă, pentru putere. Când Dumnezeu-PSD le vorbește prin televiziuni, toți ofițerii își fac semnul crucii birocratice și jură credință eternă „stabilității țării” – adică, mai exact, stabilității privilegiilor lor. Pe pereții instituțiilor de forță nu mai atârnă portretul lui Ceaușescu, ci tabloul modern al „democrației securizate”. Sloganul e nou, dar spiritul e același: „Noi muncim, nu gândim!”, doar că acum uniforma e de firmă, nu de stofă cenușie. Și, ca orice religie, și aceasta are sfinți și martiri. Sfinții sunt generalii pensionați la 45 de ani, cu 30.000 de lei pe lună, care își duc viața în „modestele” lor vile din Pipera, meditând profund la siguranța națională si continuand sa elaboreze scenarii prntru protectia puterii.
Martirii – puțini, dar reali – sunt cei care au avut curajul să creadă că instituțiile pot sluji legea, nu partidul. Au fost izgoniți din sistem, etichetați ca „instabili”, „necooperanți” sau „periculoși pentru echilibru”. Așa s-a născut statul paralel adevărat – nu cel inventat în talk-show-uri, ci statul de supunere, în care ofițerul se închină la partid, procurorul la carieră, iar cetățeanul la noroc.
În România, nu separarea puterilor garantează echilibrul, ci complicitatea lor asumată. Când puterea greșește, Justiția se uită în altă parte, iar Serviciul o apără în tăcere. Iar când poporul se revoltă, Poliția îl „evanghelizează” cu bastonul. Așa s-a perpetuat Sfânta Treime a supunerii: Partidul care dă ordine, Serviciul care le execută și Justiția care le justifică. Iar democrația, săraca, rămâne undeva pe margine, o icoană prăfuită, uitată într-un birou de protocol.
Epilog moral
Până nu vom rupe cordonul ombilical dintre putere și instituțiile de forță, până nu vom despărți Biserica Statului de Partidul Dumnezeului Roșu, România nu va cunoaște nici lege, nici libertate. Vom continua să trăim într-un decor democratic populat de reflexe totalitare, unde loialitatea valorează mai mult decât adevărul, iar tăcerea mai mult decât conștiința. Iar până nu vom curăța moral aceste instituții, democrația românească va rămâne o piesă cu distribuție fixă și regie comunistă – jucată prost, dar aplaudată de frică.
