Eugen Rădulescu, consilierul BNR, are dreptate: nu există țară pe fața pământului unde magistrații se pensionează la 47 de ani. E dincolo de normal. E paranormal. Doar la noi, unde aberația devine tradiție. De fapt, se pare, România nu a ieșit niciodată cu adevărat din epoca fanariotă — doar și-a schimbat hainele și titulatura.
Pe vremuri, Valahia era cumpărată la licitație, iar funcția domnească și dregatoriile mergeau la cel care promitea că va stoarce mai mult de la popor. Azi, statul se conduce cam la fel, doar că „birurile” se numesc taxe și impozite, iar fanarioții s-au transformat în politicieni, magistrați „speciali”, polițiști, sinecuriști și directori de agenții inutile.
Românul de rând muncește din greu ca să hrănească o castă bugetară tot mai lacomă și să asigure profit uriaș corporațiilor monopliste, care corup guvernul, în timp ce economia reală se sufocă. Nu contează că suntem cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, nici că producția internă abia acoperă consumul. Esențial e ca „specialii” să huzurească din împrumuturi. Pensii de 5000 de euro în cea mai săracă țară din UE, în condițiile în care în cele mai bogate, Germania sau Franța, pensia e de 3000 de euro.
Trăim într-o realitate absurdă: avem peste 170 de agenții de cercetare care nu cercetează nimic și zeci de mii de posturi inventate doar ca să mulțumească pilele de partid. E ca și cum am pune fanarioții să conducă din nou țara, doar că acum au laptopuri și pensii de lux.
Dar legile economiei nu iartă. Un stat care cheltuie mai mult decât produce se îndreaptă inevitabil spre colaps. Poți trăi o vreme pe datorie, dar datoria vine cu dobândă. Poți amâna criza prin împrumuturi, dar fiecare împrumut nou e o piatră legată de gâtul generației următoare.
Când veniturile statului nu acoperă cheltuielile, apar două „soluții”: taxe mai mari și datorii mai mari. Taxele sufocă munca și investițiile, iar datoriile aduc inflație și dependență externă. În ambele cazuri, pierzătorul e același: contribuabilul cinstit, care muncește și plătește ca alții să trăiască în huzur.
Economia nu e o fântână fără fund, deși politicienii, magistrații și Curtea Constituțională o tratează ca pe una. De fiecare dată când se atinge vreun capitol privind veniturile si pensiile, se reclama teoria „dreptului câștigat” și, aceleași personaje, flutură și marota sacrosantă a „dreptului constituțional” — chiar și atunci când visteria e goală, economia șchioapătă iar țara trăiește pe datorie.
Dar care „drept” există atunci când resursele nu mai acoperă cheltuielile? Când banii pentru pensii speciale, sporuri și indemnizații vin nu din producție, ci din împrumuturi împovărătoare, care drept presupune să împrumuți pentru a satisface lăcomia unei caste? A cere mai mult decât există e nu doar imoral, ci și absurd economic. Poți extrage resurse doar atâta timp cât cineva mai produce ceva. Când prea mulți stau pe spinarea celor puțini, asta nu mai e solidaritate, ci cămătărie socială.
Statul român a ajuns un mecanism de redistribuire inversă: cei care muncesc susțin o minoritate care doar încasează. E un parazitism legalizat sub pretextul „echității”. Iar când parazitul devine mai mare decât organismul care-l hrănește, sfârșitul e inevitabil.
Așa s-au prăbușit toate imperiile bazate pe jaf și privilegii — inclusiv Imperiul Otoman, în care fanarioții au transformat administrația într-un târg al lăcomiei. Nu armatele l-au doborât, ci propria prostie fiscală: fiecare dregător își lua partea, fiecare provincie era jefuită până la os, iar statul nu mai avea cine să-l hrănească.
Astăzi, România, cu o clasă politică coruptă, dirijata de lăcomia clientei politice, reia același scenariu, doar că în haine moderne. Avem funcționari cu lefuri uriașe, pensii de lux și agenții care nu produc nimic, dar consumă enorm. Avem o Curte Constituțională care declară drepturi fără să țină cont dacă există bani. Avem un Parlament care legiferează pomeni pe datorie, ca și cum bugetul ar fi un sac magic, fără fund. Și ce dacă-i gol sacul? Împrumutăm!
Dar economia nu e magie. E aritmetică. Când cheltuiești mai mult decât produci, falimentul e doar o chestiune de timp. Fie prin inflație, fie prin austeritate, fie prin colaps instituțional.
Și, ca în toate poveștile cu fanarioți, gloata, de fiecare dată, rămâne cea care plătește nota dezmățului imoral.
