Aș învăța să scap de stresul timpului, să-l simt nu ca pe un stăpân, ci ca pe un râu care curge prin mine fără permisiune. Aș contempla fiecare răsărit ca pe un miracol unic, o renaștere perpetuă, simțind fiecare clipă ca un univers infinit, iar libertatea mea – legea supremă.
Aș permite trupului și sufletului să se odihnească, fără teama că lumea s-ar opri; universul curge oricum, iar eu am pierdut prea multe clipe crezând că-i centrul.
Aș cheltui ce-am pus deoparte cu trudă și sacrificii, bucurându-mă de adevărata bogăție – clipele trăite aici și acum, fără stresul imprevizibilului și al unui mâine monopolizat de lăcomie.
Aș asculta mai mult și aș vorbi mai puțin, înțelegând că tăcerea e pânza pe care se pictează adevărurile sufletului.
Aș invita, mai des, prietenii la masă, chiar dacă râsul lor ar fi haos peste mobilier, pentru că râsul lor e adevărata decorațiune. Aș mânca alune, fistic, ciocolată și curmale, în living și dormitor, trăind experiența nealterată a prezentului.
Aș asculta poveștile bunicilor și părinților, lecții despre curaj, răbdare și sens, repere despre ce nu trebuie repetat. Istoria e profesorul vieții, iar eu am trecut adesea prea grăbit pe lângă aceste lecții, plătind scump absențele.
Aș deschide geamurile, la propriu și ale sufletului, în fiecare zi de vară, lăsând vântul să-mi mângâie fața, să-mi răvășească părul, să-mi bulverseze gândurile, conștient că libertatea nu se pliază pe perfecțiune.
Aș merge, mult mai des și fără limite, pe pajiști însorite, unde m-aș odihni, întins, privind norii cum se scurg ca gândurile mele, lăsând timpul să mă învețe să fiu prezent.
Aș plânge și aș râde mai mult cu și de viața însăși, mai puțin cu ochii lipiți de ecrane, de facturi, de reguli și norme, trăind conștient fiecare moment, binecuvântat de creația supremă.
Aș renunța să pierd clipe pentru lucruri mărunte sau pentru oameni ipocriți care nu mă iubesc, înconjurându-mă doar de prietenii adevărați. Aș lucra cu mine și pentru mine – trup, minte, suflet și emoții – ca un artist care știe că piatra necioplită devine artă prin răbdare, atenție și iubire.
Fiecare zi ar fi o șansă de a înțelege și a iubi viața, extrăgând seva primordială care definește trecutul, prezentul și viitorul.
Aș înțelege că adevărata artă nu stă în acumularea de succese sau respectarea regulilor, ci în curajul de a trăi liber, de a simți fiecare respirație, de a prețui fiecare întâlnire, fiecare râs și fiecare lacrimă, neîngrădite de bariere arbitrare.
Aș răspunde cu iubire, curiozitate și libertate, conștient că nu ceea ce ni se întâmplă contează, ci felul în care alegem să răspundem.
Aș privi timpul ca pe un râu, fiecare clipă ca pe un miracol, fiecare respirație ca pe o lecție.
Aș trăi cu inima larg deschisă, cu mintea curioasă și sufletul atent la fiecare detaliu.
Aș alunga invidia, aș dizolva egoismul și aș transforma ura în înțelegere și toleranță.
Aș fi generos și aș lăsa răutatea să alunece pe lângă mine, altruist și empatic în durere și bucurie.
Aș trăi fiecare clipă ca pe un poem nescris, un cântec al inimii, un dans al sufletului – liber, curajos și plin de iubire.
Ar fi fiecare zi – un dar, fiecare răsărit – un profesor, fiecare respirație – o invitație la miracol.
Aș răspunde chemării vieții în toată splendoarea și fragilitatea ei, fără rezerve și angoase.
Da, aș face toate acestea, dacă mi-aș putea retrăi viața, într-o lume ideală, care, din păcate, nu există. Și, da, ar fi posibilă o astfel de viață în lumea creată de Dumnezeu, dacă ar fi eradicate egoismul, lăcomia, invidia și ura.
Dacă…
