Aveau dreptate Umberto Eco – când vorbea despre „legiunile de imbecili” scoase la lumină de internet și Republica Evergreen – atunci când descria prostia ca „libertate asumată și solidaritate colectivă”. Internetul și rețelele sociale nu au inventat prostia, dar i-au dat exact ce îi lipsea: microfon, scenă și public.
Ceea ce altădată se stingea la birt, între aburii unui pahar de vin și se corecta, eventual, cu o ironie aspră sau o scatoalcă părintească, astăzi se transformă în viral și devine „adevăr” incontestabil. Idiotul satului, care odinioară era tolerat cu îngăduință și ironizat ca o anomalie pitorească, a fost ridicat de televiziune la rang de vedetă și, mai grav, de internet la rang de profet.
Astfel, asistăm la o perversiune a libertății. Valoarea supremă a modernității, concepută ca responsabilitate și discernământ, este răstălmăcită. Nu mai este expresia unei conștiințe cultivate, ci a unui instinct primitiv. Libertatea a devenit drapelul sub care incultura defilează mândră, agresivă și revendicativă. Nu mai e rușine să nu citești, să nu înțelegi, să nu gândești. Din contră, e un titlu de glorie să sfidezi știința, să proclami că pământul e plat, să-ți ridici opinia personală la rang de dogmă universală.
Consecința? O lume în care valoarea ideilor nu se mai măsoară în argumente, ci în like-uri și share-uri. O lume în care specialistul și ignorantul cântăresc egal, unde zgomotul colectiv sufocă rațiunea individuală. O lume în care prostia, solidarizată și militantă, se proclamă libertate absolută.
Dar aici trebuie să privim și dimensiunea psihologică a fenomenului. Prostia colectivizată se hrănește din trei mecanisme fundamentale:
• Nevoia de apartenență – individul izolat găsește în comunitățile online un trib care îl validează. Există chiar dacă nu contează!
• Frica de marginalizare – mulți preferă să repete prostia colectivă decât să riște excluderea. Cei mai mulți îmbrățișează această postură.
• Iluzia puterii colective – like-ul și share-ul dau sentimentul de participare la istorie, transformând frustrarea mută în extaz digital. Nu contează valoarea celui ce da like-ul, ci numărul lor.
Astfel, prostia nu mai este defensivă, ci ofensivă. Nu mai cere toleranță, ci recunoaștere. Nu mai vrea să fie acceptată, ci impusă. Nu se mai ascunde, ci defilează cu emfază, declarându-se autentică pentru că e brută, sinceră pentru că e neșlefuită, liberă pentru că sfidează orice criteriu. În realitate, nu este altceva decât anarhia spiritului. Dar pentru asta e nevoie de o introspecție profundă, bazata pe educație solidă. De unde?
Și aici apare tragedia generațiilor de azi. Părinții, formați într-o lume analogică, nu au fost pregătiți pentru acest tip de agresiune mediatică. Pentru ei, prostia avea încă limite naturale: se stingea odată cu paharul de vin, nu depășea orizontul satului. În fața exploziei digitale, mulți au rămas neputincioși, incapabili să ofere copiilor anticorpi culturali.
Iar copiii cresc acum fără repere. Pentru ei, „normalitatea” este fluxul continuu de pseudo-adevăruri, conspirații și opinii ridicate la rang de certitudini. Ei nu mai au termen de comparație: nu știu ce înseamnă autoritatea reală a cărții, a profesorului sau a culturii. Astfel, prostia digitală devine habitat natural, mediul în care se formează personalitatea și gândirea.
De aici pericolul real: nu faptul că avem proști cu microfon, ci faptul că microfonul lor devine singura voce pe care o aud copiii. Iar la asta contribuie, în special, mass-media și administratorii rețelelor de socializare, care nu impun un minim de reguli morale. O societate care normalizează prostia nu mai e doar în pericol să decadă cultural; ea riscă să-și piardă însăși capacitatea de a se corecta. Când prostia devine normă, greșeala nu mai e vizibilă, iar viitorul devine o repetare mecanică a haosului prezent.
Semnal de alarmă
Dacă nu reînvățăm să filtrăm adevărul de zgomot, dacă școala nu își recapătă rolul de forjă a discernământului, dacă părinții nu învață să protejeze copiii de seducția prostiei colective, atunci viitoarele generații vor trăi într-o lume unde prostia nu mai e o anomalie, ci standardul de normalitate.
Adevărata libertate nu înseamnă să spui orice, oricum, oricând. Înseamnă să știi ce merită spus, cum să o spui și cu ce responsabilitate o faci. Fără educație și cultură, libertatea se transformă în anarhie a spiritului, iar omul modern, în loc să fie mai liber, devine prizonierul unei dictaturi subtile: dictatura prostiei colectivizate.
Și, din păcate, aici suntem acum!
