1. Educația și inteligența civică
În Germania, școala formează oameni care știu să gândescă, să muncească și să pună întrebări incomode celor care îi conduc. Cetățeanul german nu acceptă să fie mințit cu vorbe goale și „reforme cosmetice”. În România, însă, școala produce generații cu diplomă dar fără competențe, elevi olimpici abandonați pe drum și politicieni doctorați la „fabrici de titluri”. De aici și diferența: nemții își aleg liderii după competență, românii după câți mici dau la grătar în campanie.
2. Economia germană: fabrică de plusvaloare, nu de sinecuri
Germania respiră prin marii ei industriași: Volkswagen, BMW, Siemens, BASF, Bayer, Airbus, Rheinmetal, etc. Acești coloși nu trăiesc din „alocări bugetare” și contracte cu statul, ci din lupta acerbă pe piețele internaționale. Ei produc utilaje, avioane, mașini, medicamente, soluții chimice – tot ce generează plusvaloare reală. De aceea, când un cancelar german ia decizii, are în spate vocea unor giganți care aduc miliarde la buget, nu vocea „băieților deștepți” care au învârtit un contract de asfalt sau au „externalizat” profitul prin paradisuri fiscale.
În România, economia nu o fac cei care produc, ci cei care fură. Regulile jocului le scriu evazioniștii, monopolurile cu carnet de partid și clienții politici. Dacă mâine Dacia-Renault, Ford Craiova, Farmec Cluj sau Antibiotice Iași ar dicta regulile economiei prin performanță, România ar începe să se miște spre normalitate. Dar, deocamdată, economia noastră e condusă de cartelurile șmecherilor din energie, combustibili și comerț cu carne tocată fiscal, nu de producători care să concureze în Europa.
3. Parlamentul german vs. Parlamentul român – diferența dintre orchestră și fanfară
În Germania, Bundestagul legiferează regulile justiției și ale economiei. Guvernul doar aplică. La noi, Constituția spune același lucru, dar în realitate Parlamentul e doar un decor cu butoane, unde se mimează democrația. O instituție sinecuristă, care seamănă mai degrabă cu un club de șahiști pensionari ce apasă la comandă pe telecomandă.
Într-o democrație autentică, Parlamentul trebuie să stabilească regulile pieței libere și ale concurenței:
• cum se limitează monopolurile și cartelurile;
• cum se asigură concurența corectă între firme;
• ce beneficii poate avea un funcționar public, raportate la cât produce și suportă economia.
Nu e permis să creezi sectoare bugetare plătite regește, fără nici o legătură cu productivitatea sau cu nevoile reale ale societății. În Germania, nu există funcționari care să primească spor pentru „condiții grele de muncă” stând la birou cu aer condiționat. La noi, însă, avem caste privilegiate cu sporuri pentru „oboseală psihică”, „praful din birou” și „risc de uzură morală”.
Stat în stat și democrație de carton
Sindicatele, magistratura, poliția, sănătatea și învățământul au devenit în România caste privilegiate care își negociază privilegiile nu prin muncă și eficiență, ci prin șantaj. Când li se atinge un drept inventat, amenință cu paralizarea sistemului. Exact ca niște clanuri mafiote care blochează cartierul dacă nu li se plătește „taxa de protecție”.
De aceea, România nu poate respira democratic: pentru că legile nu se fac în interesul pieței libere, ci în interesul clanurilor. Și pentru că niciun guvern – fie el plin de „Bolojani” – nu are curajul să taie nodul gordian: un audit real al aparatului bugetar și o normare corectă a muncii.
Concluzia amar-satirică:
Germania are democrație pentru că produce și împarte după cât produce. România are pseudo-democrație pentru că nu produce, dar împarte privilegii ca și cum ar fi Elveția. Atâta timp cât factorii de decizie rămân evazioniștii și castele privilegiate, România va continua să trăiască într-un spectacol absurd, unde democrația e doar un decor de teatru, iar economia – o glumă cu facturi neplătite.
Pe scurt: Germania are orchestră simfonică dirijată de Bundestag. România are fanfară de mahala dirijată de monopoluri și sinecuriști.
Beneficii și salarizare în sectorul public: Germania vs. România
Dacă vrem să înțelegem de ce Germania are democrație funcțională, iar România doar o copie ieftină cu pretenții, trebuie să privim și la sectorul public. Și aici diferența este strigătoare la cer.
Germania plătește funcționarii publici în raport cu productivitatea și cu puterea economiei. PIB-ul pe cap de locuitor depășește 50.000 de euro anual, iar un judecător german de instanță medie câștigă, în medie, între 4.500 și 6.000 de euro net pe lună. Beneficiile suplimentare sunt limitate și transparente: pensii decente, asigurări sociale solide, dar fără „sporuri de antenă”, „sporuri de oboseală psihică” sau alte invenții. În schimb, eficiența este normată – fiecare magistrat are o încărcătură de dosare și este evaluat periodic după criterii clare.
România, cu un PIB pe cap de locuitor de aproximativ 17.000 de euro (de trei ori mai mic), plătește magistrați și funcționari publici la un nivel care, raportat la puterea economiei, frizează absurdul. Judecătorii și procurorii de la instanțele superioare încasează între 2.000 și 3.000 de euro net, plus sporuri, plus pensii speciale care depășesc 4.000–5.000 de euro lunar. Adică un magistrat român câștigă, raportat la PIB-ul pe cap de locuitor, de două ori mai mult decât omologul german. Și asta într-o țară unde justiția se poticnește în prescripții, amânări și dosare pierdute prin sertare.
Nu doar justiția e problema. În România există sporuri pentru praf, sporuri pentru calculator, sporuri pentru că te gândești prea mult, de parcă ar fi un concurs național de inventat pretexte pentru bani în plus. În Germania, un funcționar public nu primește spor pentru „aer condiționat” sau pentru „uzura morală a pixului”. El primește un salariu decent și atât.
Și atunci cum să vorbești despre „piață liberă” și „concurență economică” într-o țară unde sectorul bugetar consumă resurse disproporționat, fără legătură cu cât produce economia? Este ca și cum un om care câștigă 2.000 de lei pe lună ar insista să conducă un Mercedes de 100.000 de euro și să meargă zilnic la restaurant cu nota plătită de vecini.
Concluzie: Germania își permite să plătească bine pentru că produce mult și eficient. România plătește la fel de bine (sau chiar mai bine raportat la PIB), dar fără ca sectorul public să livreze performanță. Așa se explică paradoxul: România e săracă, dar are printre cei mai bine plătiți magistrați și funcționari din Europa.
Justiția – lux european, rezultate balcanice
Justiția este oglinda în care se vede cel mai clar de ce România nu are democrație funcțională. În teorie, magistrații trebuie să fie garantul dreptății și al echilibrului puterilor în stat. În practică, România a reușit performanța să creeze o castă de super-privilegiați, mai bine plătiți decât în Vest raportat la PIB, dar cu rezultate care sfidează logica bunului-simț.
1. Salarii și pensii în România
Un judecător sau procuror român câștigă net între 2.000 și 3.000 de euro pe lună, la un PIB pe cap de locuitor de circa 17.000 de euro. Adică echivalentul a două salarii medii germane, raportat la nivelul de dezvoltare economică. Iar când se pensionează, nu pleacă acasă cu o pensie contributivă, ci cu una „specială”, de 4.000–5.000 de euro lunar, uneori chiar mai mult decât câștigau în activitate.
Rezultatul? Avem judecători pensionați la 49-50 de ani cu pensii care depășesc cu mult salariul unui profesor universitar german sau al unui medic din sistemul public.
2. Salarii și pensii în Germania
Un judecător german câștigă net între 4.500 și 6.000 de euro lunar, dar la un PIB pe cap de locuitor de 50.000 de euro. Pensia lui este contributivă, adică raportată la cât a muncit și a plătit la sistem, și se situează între 3.000 și 4.000 de euro lunar. Mai puțin decât pensia unui magistrat român, într-o țară care produce de trei ori mai mult.
3. Raport salariu/PIB per capita
• Germania: un judecător câștigă de 1,2 ori PIB-ul pe cap de locuitor.
• România: un judecător câștigă de 2,5 ori PIB-ul pe cap de locuitor.
Pe scurt: România e săracă, dar are justiție „de lux”; Germania e bogată, dar are justiție plătită proporțional.
4. Rezultate concrete
– În Germania, un dosar complex de corupție sau evaziune se judecă rapid, cu probe clare și sentințe ferme. Nimeni nu se joacă cu termene de prescripție.
– În România, justiția se îneacă în dosare pierdute, tergiversări și „erori procedurale” care scapă marii corupți. Practic, cetățeanul plătește justiția ca pe un Rolls-Royce, dar primește un Trabant obosit care nici nu pornește iarna.
5. Consecința politică
O democrație reală nu poate exista fără justiție credibilă. Germania are un stat de drept respectat pentru că magistrații sunt remunerați decent și obligați să fie eficienți. România are un stat captiv: magistrați cu pensii regale, dar fără obligația de a livra rezultate. Ei au devenit o castă de neatins, care își face propriile legi, își apără privilegiile și șantajează orice guvern care ar îndrăzni să le reducă beneficiile.
Concluzie: România nu are nevoie de justiție plătită „ca-n Vest”, ci de justiție care să funcționeze „ca-n Vest”. Până atunci, pensiile speciale sunt doar un monument al ipocriziei: cei care ar trebui să garanteze legea profită cel mai mult de legi făcute cu dedicație.
În concluzie, acestea sunt doar câteva argumente pentru care nu pot crede în „reforma Bolojan”. Nu e reformă, ci doar o stratagemă politică, un spectacol de imagine și o manevră de supraviețuire, care nu atinge cu nimic mecanismul putred al statului român. România nu are nevoie de fard electoral pe un cadavru instituțional, ci de o operație pe cord deschis al corupției și clientelei politice. Numai că Bolojan nu e chirurg, e doar un machior priceput: știe să dea cu pudră peste puroi și să-l vândă drept progres. Livrează promisiuni, vorbește de „ordine” și „reformă”, dar știe foarte bine că sinecurismul și mafiile care jefuiesc bugetul nu pot fi învinse. De fapt, nici nu mai încearcă.
Bolojan caută acum soluții să împace capra cu varza. A realizat că nu poate duce un război nici cu justiția, nici cu sinecuriștii și încearcă o păcăleală ieftină a opiniei publice: câteva reforme mărunte, nesemnificative, prezentate drept marea reformă promisă, care însă nu va fi livrată niciodată.
Iar noi, cei care privim lucid realitatea, nu mai avem de ales decât între ironie amară și resemnare. Pentru că, în România actuală, orice speranță de reformă reală e o iluzie. Sistemul nu poate fi schimbat – decât, poate, odată cu prăbușirea lui. Până atunci, totul rămâne doar machiaj pe un cadavru care miroase tot mai tare.
sursa fotoȘ google.ro
