„Un popor care votează hoți, corupți și trădători nu este victimă, este complice.”– George Orwell
„Un popor de oi naște un guvern de lupi.”– Edward R. Murrow
Aceste două afirmații – una rostită de un gânditor politic de o luciditate feroce, cealaltă de un jurnalist american care a combătut propaganda și ipocrizia vremurilor sale – descriu, poate fără intenție, dar cu o precizie neliniștitoare, realitatea românească post-1989. Oricât de mult am încerca să ne prezentăm ca victime ale istoriei, ale comunismului, ale tranziției, adevărul rămâne: nu mai suntem victime, ci părtași. Un popor care alege constant minciuna, impostura, șmecheria și jaful – o face în cunoștință de cauză. Iar consecințele sunt pe măsură.
1. Demisia morală a unei națiuni
Academicianul Florin Constantiniu spunea tranșant: „Principalul vinovat de această situaţie este însuși poporul român.”
Această afirmație, greu de digerat, este însă imposibil de combătut. Pasivitatea românilor, lipsa de spirit civic, resemnarea colectivă au devenit motorul tăcut al decăderii. În timp ce clasa politică a jefuit, manipulat și trădat, cetățeanul a privit, a oftat și s-a resemnat.
Mai mult, partea grava constă în faptul că nu doar că nu a pedepsit, dar și-a găsit locul în sistem, căutând un mic avantaj, o relație, un hatâr. Nu s-a născut o revoltă, ci o rețea de complicități. Sistemul a devenit poporul însuși.
2. De la cetate la clan
Românii, în marea lor majoritate, nu mai gândesc în termeni de comunitate. Nu există noțiunea de „bine comun”. Există „binele meu”, „interesul familiei mele”, „aranjamentul personal”. Fiecare se descurcă, fiecare trage pentru el.
Astfel, cetatea s-a transformat într-un târg de relații și influențe, unde funcționează principiul „ajută-mă să te ajut”. Într-o societate în care finul e angajat de nașul, cumnatul face afaceri cu primarul, iar medicul primește plicul de la pacientul evlavios, statul de drept devine o glumă sinistră.
3. Bacșișul – monedă națională
În România, bacșișul e mai vechi decât codul penal. Este instituționalizat, acceptat, integrat în mecanismul social. Nu e doar un viciu – este un mod de viață. „Te rezolv eu” – această frază e mai eficientă decât orice lege.
Aici, legea e facultativă, dar pila e obligatorie. O țară în care fiecare „se descurcă” e o țară care nu merge. Fiecare excepție individuală dărâmă regula colectivă. Și totuși, românul alege să „aranjeze”, nu să corecteze.
4. Educația de carton și diploma fără conținut
România nu duce lipsă de diplome, ci de caractere educate. Avem absolvenți cu masterat care nu pot argumenta o opinie, avem doctori în științe care plagiază, avem profesori care umilesc elevi, și părinți care plătesc note.
Școala românească nu formează cetățeni, ci funcționari obedienți sau „descurcăreți” fără etică. O națiune care își distruge educația, își semnează propria condamnare.
„Educația este armamentul cel mai puternic care poate schimba lumea” – spunea Nelson Mandela.
Dar în România, acest armament e ruginit, și cei care-l administrează par hotărâți să nu tragă niciun foc.
5. Religie de vitrină, morală de mahala
Românii sunt, statistic, un popor profund religios. Dar această credință se reduce adesea la superstiție, nu la conduită morală. Se închină înainte să fure, se roagă înainte să mituiască, se spovedesc, apoi repetă greșeala cu seninătate.
Credința e o mască socială, nu un ghid de viață.
Dumnezeu e pe buze, dar nu în fapte. Etica ortodoxă tradițională s-a transformat într-un ritual gol, decorativ.
„Religia e opiu pentru popoare” – Marx avea dreptate, din păcate, și aici. În România, e somniferul unei conștiințe amorțite.
6. Frica de stăpân și cultul șefului
Românul nu gândește critic despre autoritate, ci se teme de ea. De la boier la activist, de la director la primar, i s-a înrădăcinat reflexul slugărniciei.
În loc de reacție civică, oferă plecăciuni. În loc de protest – oftat. În loc de curaj – tăcere. De ce? Pentru că așa s-a învățat să supraviețuiască.
„Popoarele își merită conducătorii”, spunea Joseph de Maistre.
România este exemplul viu.
7. Fanariotismul ca moștenire genetic
Cele mai multe dintre trăsăturile care definesc lașitatea, obediența și oportunismul românului au rădăcini adânci în epoca fanariotă. Atunci s-a cultivat supunerea umilă față de stăpân, descurcăreala lingușitoare, interesul personal mascat sub vorbe dulci și ritualuri de loialitate falsă.
Această mentalitate nu doar că nu a fost învinsă de modernitate, ci s-a înrădăcinat adânc în conștiința colectivă – ca și cum s-ar fi inoculat cronic în ADN-ul românului.
Suntem în secolul XXI și totuși spiritul fanariot încă bântuie administrația, politica, moravurile publice. Se manifestă mai ales în București – orașul în care aproape orice demnitar, odată ajuns la putere, se leapădă de trecutul său și se metamorfozează în fanariotul tipic: abil, duplicitar, versat în aranjamente și servil cu cel de deasupra.
De la domnii numiți de la Istanbul, la miniștrii numiți de la partid, lanțul slăbiciunilor e același. S-a schimbat doar limba documentelor – nu și structura relațiilor de putere.
8. Portretul robot al cetățeanului român post-’89
• Are o diplomă, dar nu citește
• Merge la biserică, dar nu are valori
• Votează corupți, dar e nemulțumit
• Se plânge de stat, dar se angajează în el
• Urăște hoții, dar îi admiră
• Înjură sistemul, dar trăiește din el
• E sărac, dar vrea BMW
• E invidios, dar nepăsător
• E supus celor mari și abuziv cu cei mici
9. Concluzie: Nu mai suntem victime. Suntem complici.
Oricât am încerca să dăm vina pe politicieni, pe „sistem”, pe ruși, pe americani sau pe comunism, trebuie să recunoaștem: sursa bolii e în noi. E în apatia noastră, în tăcerea noastră, în nepăsarea față de principii, în lașitatea cotidiană.
Suntem complice la propria decădere.
„Un popor care votează hoți, corupți și trădători nu este victimă, este complice.” – George Orwell
„Un popor de oi naște un guvern de lupi.” – Edward R. Murrow
Atât timp cât aceste fraze rămân adevărate pentru România, nu vom schimba nimic. Iar dacă nu ne schimbăm, nu mai avem niciun drept să ne plângem.
