Despre Bolojan, compromis și orbirea colectivă!

      În ultima perioadă, am început să pierd prieteni și cititori din spațiul virtual. Motivul?       Faptul că îmi exprim, public și deschis, scepticismul față de Ilie Bolojan și tentativa sa de a reforma statul român. Pentru unii, faptul că nu-i acord încredere deplină, că-i critic măsurile și refuz să-i ofer acel „răgaz necesar” este o formă de trădare civică. Mi se reproșează că reforma nu se face bătând din palme. Că trebuie timp. Că trebuie răbdare.
      Sper, sincer, ca cei care mă contrazic să aibă dreptate. Sper să se dovedească faptul că am fost eu cel nedrept, neîncrezător, poate chiar prea exigent. N-aș avea nicio problemă să recunosc că m-am înșelat.
      Dar până una-alta, ceea ce văd e că Bolojan pare mai degrabă să salveze exact pe cei care au dus România în prăpastie. Pe cei care au jefuit bugetul public cot la cot cu mafia politico-economică. Pe cei care, în loc să combată evaziunea fiscală, au închis ochii – sau, mai grav, au participat activ la ea. Pe protectorii și complicii rețelelor de fraudare a bugetului de stat.
      Îl văd pe Bolojan aliniat, prin tăcere sau complicitate, cu Ciolacu, Grindeanu, Stănescu, Tudose, Sandu, Cîțu, Ciucă, Burduja, Predoiu și întreaga galerie de personaje care au populat, în ultimii ani, guvernele ce au produs actualul colaps bugetar.
      E dreptul meu – și al oricărui cetățean informat – să nu accept lozinca „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Pentru mine, coabitarea cu PSD, indiferent de justificări, înseamnă complicitate cu hoții și crima organizată. Complicitate la deturnarea fondurilor publice, la sinecurismul generalizat, la uriașa evaziune fiscală tolerată și chiar susținută de acest partid.
      Acestea sunt cauzele reale ale prăbușirii bugetare – nu pensiile profesorilor sau salariile medicilor – ci jefuirea sistematică a statului de către o rețea politico-mafiotă. Și această rețea are nume, funcții, averi și vinovății clare. Și, în loc să fie trași la răspundere, sunt menținuți în funcții, rebranduiți ca parteneri de reformă.
      Mai grav este că, până în prezent, Bolojan n-a făcut nimic notabil pentru a stopa risipa bugetară. Găurile negre din cheltuielile statului rămân intacte, iar sistemul clientelar e tot acolo, bine hrănit. Iar ceea ce face Bolojan acum, prin transferul poverii deficitului pe umerii populației, seamănă perfect cu imaginea absurdă a cuiva care mărește debitul unui robinet pentru a umple un butoi cu fundul spart. Nu repară fundul, ci crește debitul.
      Eu așa văd lucrurile, mai ales analizând datele execuției bugetare pe luna iunie 2025: aceleași cauze, aceleași efecte. Nimic esențial nu s-a schimbat. Doar discursul și ambalajul.
      Iar aici trebuie să facem o distincție crucială: nu sistemul clientelar este, în sine, adevărata problemă a României. Și nici sinecurismul, oricât de revoltător ar fi în aparență. Problema majoră – pe care Bolojan și miniștrii săi nu par s-o abordeze – este complicitatea dintre sinecuriști și sistemul clientelar.
      Nu salariile și sporurile nesimțite ale sinecuriștilor au falimentat România, ci contractele păguboase, sifonarea banului public și deturnarea resurselor către firmele de partid, către prietenii politici, către rețelele de interese. Mulți sinecuriști ar renunța și mâine la salariile grase, dacă ar putea rămâne pe funcții și continua să dirijeze fonduri către clientela care i-a pus acolo. Salariul e doar bacșișul — adevărata miză e controlul fluxurilor financiare.
     Cum poate începe o reformă veritabilă a statului fără eliminarea cauzei principale a dezastrului? Cum poți construi ceva nou cu exact aceia care au distrus vechiul sistem?       Cum să repari un mecanism cu piesele care l-au gripat?
      A accepta această stare de fapt înseamnă a valida compromisul. Iar compromisul, oricât de abil ambalat, nu e reformă, ci doar reciclarea imposturii în haine noi.
      Pentru mine, ceea ce face Bolojan seamănă cu decizia unui patron de club sportiv care, după ce antrenorul i-a dus echipa din Liga I direct în ultima divizie, îi oferă aceluiași antrenor o nouă șansă să reconstruiască echipa.
      Ei bine, eu nu cred în această utopie reciclabilă. Nu văd în Bolojan salvatorul providențial, ci un politician pragmatic care a făcut un pact cu sistemul pe care pretinde că vrea să-l schimbe. Și tocmai de aceea, am mari rezerve că va reuși ceva cu adevărat.