Se spune tot mai des că magistrații trăiesc într-o bulă. Și, din păcate, nu e doar o figură de stil. Este realitatea unui corp profesional care, în ultimele decenii, a devenit tot mai lacom și mai puțin conectat la suferințele și nevoile reale ale celor din care se extrage legitimitatea oricărei puteri: contribuabilii.
Justiția – în teorie, gardianul echității – a ajuns să protejeze, prin inacțiune sau complicitate, cele mai mari hoții politice ale ultimelor decenii. În loc să fie scutul societății în fața corupției, s-a transformat, prea adesea, în paravanul unei elite transpartinice. Iar drept recompensă pentru acest rol de neutralizare a statului de drept, clasa politică le-a oferit magistraților un statut aparte: un stat în stat, cu privilegii exorbitante și o intangibilitate aproape absolută.
Este greu de justificat moral – și imposibil economic – ca într-o țară în care milioane de oameni abia supraviețuiesc de la o lună la alta, un judecător sau procuror să revendice venituri ca în Luxemburg sau în Germania. Nu din performanță, nu din merit, ci dintr-o cutumă fanariotă, consolidată pe criterii de putere, nu de dreptate.
Sistemul actual seamănă mai degrabă cu o castă medievală, unde drepturile se dobândesc prin apartenență și sunt apărate cu o agresivitate nejustificată, în vreme ce răspunderea rămâne o ficțiune. Magistrații beneficiază de pensie specială, salarii uriașe, sporuri necontrolate și o imunitate practică, indiferent dacă furnizează justiție sau, dimpotrivă, injustiție.
Cineva trebuie să le reamintească, totuși, că statutul lor material de excepție este susținut din impozitele și taxele celor care chiar muncesc. Din munca celor care creează plusvaloare reală, nu din litera unor coduri interpretate pe alese. Justiția nu este o moșie, iar magistratul nu e baronul moral al cetății. Dacă nu dă dovadă de echilibru, de responsabilitate și mai ales de moralitate personală, își pierde nu doar legitimitatea, ci și respectul social.
Pentru că a cere venituri de lux de la o economie de subzistență este o formă gravă de imoralitate. Nu poți susține ideea de dreptate, câtă vreme pentru confortul tău financiar ești dispus să înfometezi restul societății sau sa ignori realitatea economică a țării. Ce conștiință poate avea un astfel de magistrat? Și, mai ales, ce fel de justiție poate livra?
Justiția adevărată începe cu o conștiință trează și o modestie funciară. Cu asumare, nu cu aroganță. Cu exemplu personal, nu cu pretenții rupte de realitate. Când vom avea din nou astfel de magistrați – și nu doar funcționari cu robă și pretenții – poate că vom putea vorbi cu adevărat despre stat de drept.
Până atunci, bula în care trăiește Justiția nu e doar un simptom. E o problemă de fond, ce roade din temelii încrederea publică. Iar fără încredere, justiția nu e decât o formă elegantă de abuz generat de lăcomie.
