Sau ce face un inginer care substituie economiștii
Într-o Românie în care birocrația s-a aliat cu incompetența pentru a sufoca administrația, Ilie Bolojan a fost portretizat ca excepția salvatoare: managerul dur, eficient, implacabil. Un om care „face treabă” și nu se încurcă în detalii sentimentale.
Dar această imagine – lustruită cu grijă de presă și mitologizată în absența alternativelor – ascunde o realitate mai cinică. Reforma propusă și aplicată de Bolojan nu este o corectare morală a sistemului, ci o redistribuire a suferinței sociale. Ea nu atinge privilegiații, ci lovește în cei deja vulnerabili: funcționarii corecți, pensionarii, părinții singuri, bolnavii cronici.
Reforma fiscală, în teorie, ar trebui să elimine inechitățile și să eficientizeze colectarea banului public. În realitate, funcționează ca un bisturiu care taie doar în carne vie. Bolojan taie posturi, reorganizează instituții, aplică „măsuri de eficiență”, dar nu atinge cauzele reale ale deficitului bugetar.
Margaret Thatcher spunea limpede: „Nu există bani publici. Există doar banii contribuabililor.”
Această axiomă fundamentală a economiei de stat este trădată în fiecare zi. Se evită măsurile structurale care ar aduce venituri corecte la buget – precum taxarea inversă la TVA, impozitarea cifrei de afaceri sau combaterea muncii la negru – pentru că acestea ar lovi exact în rețelele care hrănesc clientela politică.
În schimb, Guvernul lovește acolo unde e mai ușor: în bugetari onești, în pensionari, în bursa elevilor.
A spus-o cu demnitate Franklin D. Roosevelt, în plină criză economică: „Testul progresului nu constă în a spori abundența celor care au deja mult, ci în a oferi suficient celor care au puțin.”
Exact acest test este ratat azi. Cei cu mult rămân privilegiați. Cei cu puțin sunt penalizați.
Guvernarea Bolojan a început cu măsuri spectaculoase: reduceri de sporuri, eliminări de posturi vacante, ajustări de venituri mici. Însă nimeni nu s-a atins de salariile obscene din companiile de stat, de pensiile speciale sau de subvențiile partidelor.
Bugetul devine un instrument de „optimizare” socială – dar una selectivă. Austeritate pentru fraieri, protecție pentru șmecheri.
„O societate se judecă după felul în care îi tratează pe cei mai slabi.”– Papa Ioan Paul al II-lea
La noi, cei mai slabi sunt tratați ca o cheltuială inutilă. Reforma se aplică de jos în sus, cu ochii închiși în fața marilor pierderi și furturi. Programe ca „Anghel Saligny” continuă nestingherit, alimentând clientelismul. Subvențiile pentru partide ating niveluri record.
În timp ce un învățător e concediat, un consilier local ridică o indemnizație fără nicio performanță evaluabilă.
Scumpirile la energie, accizele și creșterea TVA-ului completează acest tablou: România trăiește paradoxul unei economii cu prețuri de Germania și venituri de Bangladesh. În acest context, clasa de mijloc nu mai supraviețuiește, ci dispare.
„Austeritatea este o alegere politică, nu o necesitate economică.” – Joseph Stiglitz
„Nu poți rezolva o criză creată de bogați, pedepsind săracii.” – Jeremy Corbyn
Dar exact aceasta este politica Bolojan. Criza n-a fost creată de pensionari sau învățători. A fost creată de evaziune, contracte cu dedicație și o administrație excesivă. Dar tot pe cei mici se taie.
Și, într-un teatru grotesc al ipocriziei, Bolojan continuă să fie vândut publicului drept „reformatorul incoruptibil”.
În realitate, nu e decât un actor eficient într-o piesă scrisă de cei care nu vor să renunțe la privilegii. Îi taie pe cei mulți pentru a salva interesele câtorva.
„Politica nu este despre a face afaceri. Este despre a rezolva problemele oamenilor.” – José Mujica
Dar la noi, politica a devenit o ramură a consultanței cinice: cum să „reformezi” fără să deranjezi mafia reală. Să faci economie, dar nu la capitolul sinecuri. Să mimezi verticalitatea, dar să eviți justiția morală.
Până și reforma administrației, lăudată public, are dublu standard: oamenii competenți sunt marginalizați, iar rețelele de influență supraviețuiesc nestingherite. Se taie acolo unde nu există protecție politică. Se „optimizează” doar ce nu țipă la televizor.
„Adevărata tiranie nu vine de la un despot, ci din obediența generalizată a celor care acceptă fără să gândească.”– Étienne de La Boétie
Anunțul impozitării locuințelor la valoarea de piață e lovitura finală: într-o țară fără locuințe sociale sau infrastructură decentă, să taxezi casa omului e să-l alungi din clasa de mijloc.
„Reformele fără justiție sunt doar o altă formă de abuz.” – Cornel West
Asta e reforma Bolojan. Selectivă. Cinică. Fără suflet.
Și dacă tot vorbim de suflet, să ne amintim de cuvintele lui Vaclav Havel: „Politica trebuie să fie și arta imposibilului moral, nu doar a posibilului tehnic.”
Bolojan e un actor bun, dar piesa e greșită. Și rolul lui – deși eficient – servește sistemului, nu cetățeanului.
Epilog: Cu bisturiul în buzunarul greșit
„Economiile în timpul unei recesiuni sunt o crimă împotriva societății.” – John Maynard Keynes
Un guvern responsabil nu taie, ci investește. Nu dă afară profesori, ci construiește școli. Nu elimină bursele, ci susține excelența. Nu protejează pensii speciale, ci încurajează munca reală.
Dar în România, totul e pe dos. Austeritatea nu e tratament, ci mutilare. Satârul reformei cade mereu pe același: cetățeanul corect, cu rate de plătit și copii la școală.
„Nimeni nu cheltuie banii altuia cu atâta grijă cum își cheltuie banii proprii.”– Milton Friedman
Bugetul public devine petrecerea fără limită a clientelei politice. Iar în timp ce risipa doarme cu ochii deschiși, ni se taie din puținul rămas.
„Reformele trebuie să fie inteligente, nu doar severe.” – Jean-Claude Juncker
Noi avem reforme severe pentru cetățeni și inteligente pentru sistemul care-i parazitează.
Nu avem nevoie de tăieri brutale. Avem nevoie de o relansare curajoasă, umană și inteligentă.
Dar pentru asta, trebuie mai întâi să oprim spectacolul reformatorului fără inimă.
